Inauntru, langa intrare, se afla locul rezervat oaspetilor, mai in spate, lateral, este khoimor, spatiu unde stau batranii si unde sunt depozitate cele mai de pret obiecte ale familiei, iar langa „peretele“ dinspre nord se ridica un mic altar cu efigii budiste, inconjurat de fotografii ale rudelor, parintilor si copiilor.
O iurta e mai mereu alba la exterior si seamana cu o ciuperca uriasa care a strapuns solul de curand. In interior, in schimb, culorile exulta: flori, pasari, fiare, zei si oameni din lana si vopsea se itesc din broderii si din covoare. Un bol de aïrak (lapte de iapa cu putin alcool) sau ceaiul amestecat cu lapte sarat sunt alimentele „albe“ ale verii. Vremea sarbatorilor Mongolii au fost dintotdeauna practicanti ai budismului tibetan.
O data in viata, fiecare se straduieste sa ajunga in orasul sfant Lhasa, din Nepal. In anul instaurarii comunismului (1924), in Mongolia erau 110.000 de lamas (calugari), gazduiti de peste 700 de manastiri si temple, toate purtand nume tibetane.Dupa 1930, mii de lamas au fost arestati, trimisi in lagarele din Siberia si uitati acolo pe vecie. Manastirile au fost inchise si multe legende, ceremonii si ritualuri religioase s-au transformat, in cel mai bun caz, in amintiri. Abia dupa 1990, credinta a primit din nou dreptul de a se arata la fata. Si a facut-o – parca dorind sa recupereze atatia ani de exil – prin dansuri si serbari pline de frenezie, lungi si deschise tuturor, de la cel mai tanar, pana la cel mai in varsta localnic.
Tsagaan sar, noul an mongol, este celebrat in general in februarie si coincide cu cel chinezesc. In ajunul acestuia, de bituun, se prepara alimente albe, simboluri ale puritatii (aïrak, orez). Nu lipsesc bauturi precum arkhi (alcool obtinut din lapte), vodca sau ceai cu lapte, baute in semn de ramas bun spus anului care tocmai a trecut. In ciuda iernilor atroce, Tsagaan sar devine deseori prilej pentru organizarea unor curse de cai, insa cele mai impresionante asemenea intreceri se desfasoara in miez de vara, de Naadam (11 iulie, ziua nationala).
Calareti sunt mai ales copiii, pentru ca armasarii mongoli sunt mici, delicati chiar, desi sunt plamaditi din fibra vioaie si robusta. Sub copitele cailor, stepa valureste si se transforma, ca o mare aspra si uscata, in fuioare de pustiu, care se „evapora“ sub forma de nori rosiatici.
Desertul e plin de urme N-are Mongolia nuante? E ca si cand ai spune ca nu are povesti. Dar pana si urma serpuita a unei copite de camila pe o duna de nisip este o poveste, chiar si pentru noi, oameni neinvatati sa mijim ochii in cautarea adevaratului orizont. Desertul e plin de urme. Pustiul e plin de oameni. Mongolia e plina de culori. Dar acestea, ca o suflare vie, sunt stranse intr-o tesatura de casmir si adapostite intr-o iurta pazita de vanturi.
Foto: Photoland, Guliver
La prima vedere, Tinutul Mongoliei e zgarcit in culori. Vremea plina de hachite – gerul muscator care se instaleaza din octombrie si pana in mai sau uscaciunea sufocanta a desertului – nu lasa loc pentru prea multe nuante. Pamantul e acoperit de o pulbere cafenie care, maturata de vanturile venite dinspre munti, dezvaluie stepe nesfarsite, orase aglomerate si chipuri ermetice. Mongolia nu e tara padurilor inverzite, a metropolelor stralucitoare sau a desfatarilor sofisticate. Ai nevoie de tarie ca sa infrunti pustiul.
Ai nevoie de ochi buni ca sa recunosti intotdeauna linia orizontului, mai mereu miscatoare. Dar ai nevoie doar de un strop de fantezie ca sa iti dai seama ca, in Mongolia, nici o umbra nu seamana cu alta, crupa unui cal nu luceste la fel ca a altuia, din nici o iurta nu lipsesc tesaturile colorate si nici un glas nu intoneaza khöömii fara sa si-i treaca mai intai prin suflet. Gheata, desert si camile Unii dintre mongoli, cei de la granita cu Rusia, cred ca tatal neamului lor este lacul Khövsgöl Nuur, cel mai adanc din Asia Centrala.
In acest caz, imaginati-va ca o vizita la parinti a unui tanar care locuieste in capitala Ulan Bator inseamna traversarea mai multor munti de peste 2.000 de metri inaltime si ca un sarut filial are racoarea unei guri de apa sorbite direct din unda alpina, curata.
Alti mongoli cred ca s-au intrupat din desertul Gobi, de la care au imprumutat asprimea fetei si aramiul pielii si caruia i-au „rapit“ vietatile, pentru a le pune in slujba lor. Gobi este o infinita intindere de culmi, de colosale dune de nisip, de stanci si de vai inghetate. Gheata, desert si camile: un amestec greu de imaginat. Dar Mongolia le are pe toate. In aceste tinuturi, in care vantul zboara atat de repede incat nici macar timpul nu poate tine pasul cu el, galopeaza caii takhi. Ei sunt, probabil, cel mai cunoscut si mai de succes simbol al vietii salbatice mongole.
Pana in anii ’60 ai secolului trecut, takhi erau o imagine familiara in stepe. Apoi, au disparut aproape in intregime, in special din cauza braconierilor, care i-au vanat pentru carne. Universul intr-o iurta Adevaratul fel de a fi al mongolilor nu-l poti descoperi in orase. Capitala Ulan-Bator are, pe alocuri, aerul unui centru est-european care s-a hotarat sa incremenasca in anii ’50.
O Moscova lipsita de fast si de grandoare, un oras suprapopulat, in care masinile japoneze dau o palida replica atotputernicelor Volgi. E drept, este si locul unde palariile dantelate ale manastirilor si templelor rasar cel mai des, vegheate de patru piscuri sfinte: Tsetseegum, Chingeltei, Songino Khairkhan si Bayansurkh.
Cum spuneam, insa, adevarata fire a mongolilor, cea de nomazi, trebuie cautata in alta parte. Legatura lor stransa cu natura, traiul care are ca repere desertul, muntele si cerul, toate acestea sunt reprezentate, simbolic, de iurta, locuinta lor tipica. Este un mare cort rotund, care poate fi transportat cu usurinta si care are intotdeauna aceeasi pozitie in raport cu punctele cardinale, usa fiind orientata spre sud.