Tunisia – Sa-ti pui palaria in desert!

Asadar, in Tunisia, dupa ce am parasit pentru doua zile insula Djerba, capsula de securitate, am aterizat in „real life”: case mici, darapanate, mormane de gunoaie, copii dezbracati cu ochii sclipind la vederea turistilor. Noi treceam în custile noastre de sticla si tabla si tare nu-mi placea rolul asta.
Dupa cativa kilometri, convoiul nostru a tras undeva la umbra si noi am coborat sub un copac pentru a asculta regulile de la un localnic. Dintre toate am retinut că nu aveam voie sa vorbim cu capeteniile camilarilor. Apoi ne-am suit din nou in masini, si dupa o bucata de drum ne-am oprit la un bazar. Acolo am invatat sa-mi leg esarfa in stilul beduinilor, asa cum obisnuiesc ei sa se protejeze de soarele arzator. Desi se spusese la inceput ca excursia asta de 2 doua este all inclusive si odata platit costul ei, toate facilitatile sunt asigurate, la masa ni s-au cerut bani pe ceai si desert.. All inclusive, dar nici chiar asa!. Ne-am trezit cu nota de plata pe masa.

Am ajuns la marginea desertului. Un grup de bastinasi ai desertului mi-a atras atentia. Eram foarte emotionata ai priveliatea era intr-adevăr coplesitoare. Nisipul, in nuante portocalii, se asternea la picioarele noastre in lumina apusului. Trei dintre camilari s-au desprins de restul grupului si am înţeles ca ei trebuie sa fie capeteniile. Au început sa poarte discutii aprinse cu soferii. Pareau ca se cearta, gesticulau, ai fi zis ca nici nu poate fi vorba de vreo camila pentru grupul nostru in ziua aia. Noi ne uitam la ei, fara sa pricepem. Intr-un final s-au înteles. Si apoi bomba si atacul de panica – Calatoria cu camilele se platea separat! cand ne-a fost comunicat pretul am ramas ca de piatra caci aveam la mine mai puţin decat suma ceruta. Sub ochii mei, ceilalti turisti si-au luat in primire camilele, le-au incalecat si inaintau incet, in coloana, prin desert. Dupa un timp, i-am pierdut in zare, chiar mai repede decat ar fi fost cazul – mi se incetosase privirea din cauza lacrimilor. Stateam acolo, la marginea desertului, venita tocmai din Romania pentru ceea ce mi se parea atunci experienta vietii mele care nu se mai intampla.

Deznadajduita am scotocit in rucsac si am scos cutia de tabla plină de biscuiti pe care ii luasem pentru drum. Am inmanat-o solemn soferului impreuna cu putinii bani pe care-i mai aveam. Sa faca el ce stie. Nu scoteam o vorba, nu intelegeam nimic din ce vorbeau ei, dar discutiile aprinse dintre ei nu prea lasau loc sperantei. A mai urmat o runda de tratative intre sofer si una dintre capetenii. Intre timp nu mai era nici urma de turisti, parca se pustiise locul. In fata se intindea desertul. Am stat ceva timp asa in tensiune, cu privirea pierduta in zare si asteptând sentinta. La un semn al camilarului isi face aparitia din neant un baietel de vreo 7-8 ani tragand o camila. Ne-am măsurat noi un pic din priviri si mi-a făcut semn sa incalec. Camila ingenunchiase si mugea continuu, asa cum nu mai vazusem la ceilalti turisti si deodata m-a strafulgerat un gand: poate de banii aia, mai putini, mi-au dat o cămila rea, pe care n-o vroia nimeni. Am avut câteva momente de frica pana s-a ridicat si mi-am găsit pozitia de drum, dar apoi, siguranta baiatului care o strunea, conversatia in franceza si tacerea din jurul nostru, toate n-au facut decat sa ma incante. Eram bucuroasă. Parcă lumea era a mea.
“Si esti logodita?“ s-a interesat el.

“Nu, dar am un prieten si o sa ne logodim”, am afirmat eu cumva tematoare, nestiind ce li se intampla albelor prin preajma beduinilor desertului. „Intelegi?”
“Nu. Ori esti logodita, ori nu esti “, mi-a spus el sec dupa care ne-am continuat calatoria in tacere. Nu observasem ca pantalonii trei sferturi mi se ridicasera mult deasupra genunchilor si pustiul ma privea de parca eram cel putin dansatoare de cabaret si el prima data acolo. Am ajuns din urma ceilalti turisti care intre timp se asezasera pentru un spectacol ad-hoc. Cei mai tineri dansau si camilarii bateau din tobe si rosteau niste incantatii.
Era si un beduin care facea poze imediat ce te urcai pe camila in speranta ca la final vei cumpăra poza. Dar eu nu am cumparat nimic. Poza a stat singura pe panou o seara intreaga, in vreme ce ceilalti si-au ridicat amintirea zilei.
Noaptea in desert, in cort a fost o experienta aproape suprarealista pe care as repeta-o oricand. Plasa de aerisire lasa loc imensitatii de stele. si cand mi s-a aratat patul de campanie ce-mi revenea am gasit poza acolo.