Ultima carte pe care am citit-o: Profetul
E o carte care te vrajeste, brusc si sigur. Daca ti-a placut vreodata sa citesti maxime filosofice, dar te deprima litera lor seaca in contrast cu spiritul lor adanc, atunci cartea aceasta e pentru tine. Daca iti place sa citesti proza poetica, dar vrei ceva care sa nu sune doar, ci si sa rasune in mintea rationala, atunci cartea aceasta ar putea fi ceea ce doresti.
Pentru ca aici se gaseste cea mai gustoasa imbinare, filosofie si poezie, profunzimea cugetarii cu parfumul cuvintelor.
E adanc intelectuala, pentru ca mintea, captivata, strecoara si judeca adevarul spuselor Profetului. Dar, in acelasi timp, lucru uimitor pentru o carte!… parca farmeca simturile. Muzica vorbelor mangaie auzul, cuvintele desteapta in fata ochilor imagini vii, dulceata cuvintelor te duce cu gandul la o licoare imbatator aromata.
Si e coplesitoare impresia de temeinicie, de absolut pe care ti-o lasa, acea desavarsire a lucrului plamadit indelung, slefuit pana la sublim, in cautarea unei perfectiuni pe care doar faptul ca suntem oameni ne impiedica s-o atingem. Am inteles de ce Kahlil Gibran insusi o socotea o carte a esentelor si regreta ca nu se marginise sa o scrie doar pe aceasta.
Un sfert de veac i-a trebuit lui Gibran pentru a-si izbuti in sfarsit CARTEA, in forma careia nu i se mai putea inlatura si nici adauga nimic. „In sfarsit, cuvantul a fost rostit, cuvantul pe care il port in mine inca de la nastere, caci trimis am fost pe lume pentru a-l face auzit!“, a spus el la sfarsitul lungii trude. Acel „singur cuvant, puternic si inaltator“ fusese rostit.