Antonio Lobo Antunes, vecinul dementei
Ordinea naturala a lucrurilor
Autor: Antonio Lobo Antunes
Editura: Humanitas
Vocea constiintei, vocea eului, vocea vinovatiei, vocea
observatorului exterior – ceva mai obiectiva, vocile arhetipale ale
stramosilor sau ale persoanelor care noi, odinioara, am fost, toate
invalmasindu-se, izbindu-se unele pe altele ca sa iasa la
suprafata, sa se faca in mod cat mai clar auzite; sa marturiseasca.
Rezulta o continua si oprimanta rumoare literara, cu unele accente
iritante, dar, intr-un sfarsit, cu mincinoase efecte
hipnotic-acaparatoare asupra celui care le asculta, citindu-le. Un
simulacru de „cor antic”, fara un dirijor titular, manipulat prin
ite subliminale mai curand din cusca sufleorului.
Ordinea naturala a lucrurilor nu este un alt roman, care s-ar
adauga celor deja existente, cu subiectul: „relatia amoroasa a unui
barbat ajuns la senectute cu o juna de liceu”, cum s-a acreditat si
raspandit vestea prin presa culturala romaneasca – probabil ca in
scopuri stupid comerciale. Istorisirea in sine este protagonista.
Permanenta, continuitatea istorisirii „din gura-n gura” este
inzestrata cu harul de a prelungi „speranta de viata”, atat a
povestitorului decrepit cat si a ascultatoarei sale excedate – iar
nu erotismul senil! In absenta unei „actiuni” cat de cat liniare,
in stil clasic, singurul lucru care, intr-adevar, „se petrece” in
cartea lui Antunes este Moartea. Da, ea este celebrata in
fiecare pagina, chiar si-n cele ce contin foarte economicele scene
erotice. Melodia narativa a mortii este unica putincioasa a reuni
(si a le da oarece coerenta) glasurile tuturor personajelor
inscrise in line-up pentru a lua cuvantul.
Citeste continuarea pe bookblog.ro