The Rocky Horror Picture Show
E o sarcina extrem de dificila sa-ti dai seama de ce anume e semnificativ “The Rocky Horror Picture Show”: cultural, pentru ca s-a nascut ca o parodie a filmelor SF si horror ale vremii ca apoi sa capete o autonomie de nebanuit, istoric deoarece e o dovada vie a unui pas mai departe in arta cinematografica sau estetic (unde ca sa va convingeti nu puteti face altceva decat sa vedeti filmul).
Primit, evident, cu o doza extrem de mare de reticenta si pudoare psihologica, RHPS a fost initial retras din cinematografele a opt orase din cauza lipsei spectatorilor. Criticii nu-l laudau nici ei prea mult, desi performanta lui Tim Curry si coloana sonora n-au trecut neobservate.
La insistentele lui Tim Piro, filmul incepe sa fie difuzat in locul peliculei de la miezul noptii intr-un cinematograf din New York. Reactiile sunt cel putin fascinante: oamenii incep sa-si confectioneze costume asemanatoare personajelor din film, se creeaza o intreaga lista cu replici pe care publicul le rosteste in timpul filmului. In scene care implica obiecte de recuzita, spectatorii recreaza scena de pe scaunele din cinema. Fascinata si indragostita de personajul principal, tanara Dori Hartley isi vopseste parul in negru, isi face permanent, ii copiaza machiajul si isi confectioneaza singura o mantie asemanatoare cu cea a savantului malefic de pe planeta Transsexual din galaxia Transylvania. Scena nuntii de la inceputul filmului provoaca in salile de cinema isterii insotite de boabe de orez aruncate de la balcon si buchete zburand prin aer. 25 de ani mai tarziu, editia aniversara a DVD-ului vine insotita de o brosura care explica gesturile pe care trebuie sa le faci ca spectator daca ai de gand sa vezi “Rocky Horror Picture Show”.
Ironizand horror-urile clasice si peliculele care reluau la nesfarsit motivul lui Frankestein, RHPS debuteaza cu Brad si Janet, doi adolescenti “cuminti” tipic americani, rataciti intr-o noapte ploioasa in preajma unui castel in care misuna “extraterestri” transsexuali, savanti, motociclisti si menajere inarmate cu lasere “antimaterie”. Lucrurilor care urmeaza li s-ar face insa o mare nedreptate daca ar fi povestite si nu vazute; mai raman de mentionat coloana sonora extraordinara, jocul lui Tim Curry care il portretizeaza pe Frank N. Furter – varianta sexy si dementa a demodatului savant Frankenstein si replicile precum “Even smiling makes my face ache”, care au intrat deja in istorie.
Parodiind cu propriile arme filmele horror de categorie B, in care adolescenti cu minte putina si fara frica intra pe un teritoriu al groazei unde sunt terorizati de aparitii sinistre, dar si SF-urile de pe vremea cand extraterestrii erau jucati de oameni imbracati in costume iar tehnologia sfida pana si logica moderna, RHPS isi depaseste cu mult statutul de parodie si devine o icoana a prostului gust redat impecabil si un simbol al kitsch-ului ridicat la rangul de categorie estetica. Teroarea e de fapt frivolitatea absoluta, monstrul este un Adonis, adolescentii sunt chinuiti de pasiuni si curiozitati, savantul umbla in corset si poarta tocuri inalte iar slugile transilvanene sunt transsexuali veniti dintr-o galaxie indepartata a desfraului.
Desigur ca, vazut astazi, dupa 33 de ani in care industria cinematografica a devenit extrem de greu de zdruncinat iar publicul se scandalizeaza rar si fara ecou, RHPS nu mai produce acelasi impact ca in 1975. Am comite insa cea mai mare greseala daca am face din el un anacronism si ar fi la fel de absurd ca si cum am considera Gioconda ca fiind mai putin valoroasa pentru ca apartine unui secol cu mult prea indepartat ca tehnica si ideologie de al nostru. RHPS trebuie vazut pentru el insusi, smuls din orice perioada si abstras oricarui genre. Pentru cei care merg astazi la proiectiile “Rocky Horror Picture Show” cu sfintenie, a mia oara, daca nu l-ai vazut, n-ai decat un nume: virgin.