Watergate. Cuvantul s-a intiparit in constiinta americanilor ca sinonim al scandalului politic, sablon pentru nenumaratele “gates” ce vor urma: de la interceptari ilegale si bani negri la minciuni spuse pentru a acoperi o relatie extraconjugala lamentabila.
Unii spun ca motivul pentru care scandalul Watergate a escaladat, culminand cu demisia lui Richard Nixon din 9 august 1974, are legatura cu criza internationala monetara a acelor ani, cu inabilitatea presedintelui de a face fata colapsului sistemului Bretton Woods si al dolarului SUA intr-o maniera satisfacatoare pentru elita financiara anglo-americana. Sa fi fost asadar inlaturarea lui Nixon o lovitura de stat? Daca aceasta teorie nu va convinge, nicio problema: exista multe altele, pentru toate gusturile, inclusiv una conform careia presedintele “mazilit” nu ar fi fost decat o victima colaterala intr-un “libido-gate”, un savuros scandal cu prostituate si politicieni in “buna” traditie americana. De altfel, potrivit lui Jonathan Vankin si John Whalen, autorii cartii “Cele mai mari 80 de conspiratii din toate timpurile”, in spatele fiecarui scandal politic ca lumea se afla cate-o prostituata.
“Instalatorii” presedintelui
In contextul razboiului din Vietnam, scandalul Watergate se declanseaza in ’72, acelasi an in care, in luna noiembrie, Nixon va fi reconfirmat la Casa Alba. Pentru blocarea unei scurgeri de informatii delicate cu privire la operatiunile militare desfasurate in Vietnam (celebrele “Pentagon papers”, un studiu top-secret al Departamentul Apararii asupra implicarii Statelor Unite in Razboiul din Vietnam si in precedentele conflicte politice sau militare in sud-est-ul asiatic), si pentru a-l discredita pe presupusul responsabil, analistul militar Daniel Ellsberg, este mai intai devastat cabinetul psihiatrului acestuia din Los Angeles. Apoi, pe 17 iunie 1972, echipa de "instalatori" creata la “adapostul” presedintelui si insarcinata sa conduca operatiunile de sabotaj si spionaj, este prinsa in flagrant delict in in interiorul birourilor Comitetului Electoral al Democratilor, aflate in hotelul Watergate din Washington. Cei cinci, carora li se vor adauga ulterior alti doi complici, sunt surprinsi de paznicii de noapte in timp ce “plantau” microfoane sub birouri. Initial, stirea trece neobservata, fiind catalogata (inclusiv de Ron Ziegler, purtatorul de cuvant al presedintelui Nixon) drept o simpla tentativa de spargere ("third-rate burglary attempt"); dar in ianuarie 1973 se stie deja ca cei 7 aveau toti mai mult sau mai putin legaturi cu Partidul Republican. Astfel, la doar doua luni distanta de la victoria democratilor in alegeri, doi membri ai comitetului pentru realegerea presedintelui, Gordon Liddy, fost agent FBI si fost angajat al Casei Albe, si James Mc Cord, ex CIA – ex FBI, insarcinatul cu securitatea in cadrul comitetului de realegere a lui Nixon, vor fi incriminati pentru spionaj in dosarul Watergate.
Cartita cu gatlejul adanc
Scandalul va fi alimentat copios de ancheta jurnalistica facuta de doi reporteri de la Washington Post, Bob Woodward si Carl Bernstein. Intrati in contact cu un misterios informator, supranumit “Deep throat”, dupa un personaj dintr-un popular film porno al epocii, Woodward si colegul sau vor dezvalui implicarea directa a staff-ului prezidential in activitati ilegale, intrand in istorie ca autorii celei mai faimoase anchete jurnalistice a secolului XX. Ce-i drept, dupa 30 de ani de la Watergate, raportul politica-mass-media parca si-a cam pierdut din “inocenta”: liderii politici si jurnalistii fiind de-acum parteneri intr-un joc de interese si santaje.
Faptele in sine, cele intamplate in criza Watergate sunt grave, dar gravitatea lor aproape ca face parte din cotidianul democratiilor occidentale; insusi Nixon le va subevalua impactul pana aproape de final. Noutatea in masura sa le promoveze la statutul de scandal super-mediatizat, imposibil de controlat politic, a fost tocmai existenta “cartitei”, a lui Deep Throat, adica a unei regii a mediatizarii, prin intermediul careia a putut fi retezata sistematic si transformata in cap de acuzare, fiecare tentativa de musamalizare a afacerii. In prezent se stie ca “Deep throat” era William Mark Felt, fost numarul 2 al F.B.I.-ului in acea perioada.
Ancheta si procesul
Asadar, FBI-ul va descoperi ca tentativa de a introduce aparatura de supraveghere la sediul democratilor face parte dintr-o campanie ampla de spionaj politic realizata la comanda presedintelui Nixon; activitati incepute in 1971, ce i-au avut in vizor pe toti potentialii candidati ai democratilor la urmatoarele alegeri prezidentiale. De asemenea, se va confirma si existenta unui cont ocult – denuntata tot de Washington Post – pentru finantarea celor mai diverse activitati de "intelligence": precum punerea sub urmarire a rudelor candidatilor democrati, crearea de dosare cu privire la viata privata a acestora, falsificarea corespondentei, a comunicatelor de presa, ilegalitati in strangerea de fonduri, tentative de evaziune fiscala, mita. Chiar si sistemul de interceptare telefonica descoperit la cartierul general al democratilor se va demonstra tot o “gaselnita” benefica comitetului pentru realegerea lui Nixon si nicidecum al oponentilor partidului, cum va lasa presedintele o vreme sa se inteleaga. Pe parcursul procesului, in schimbul unei reduceri a pedepsei, McCord va face declaratii scrise menite a implica in mod direct comitetul de realegere a lui Nixon. De-acum afacerea capatase dimensiuni politice noi si neasteptate. In data de 30 aprile 1973, Nixon va fi constrans sa aprobe demisiile a doi dintre cei mai apropiati colaboratori, implicati adanc in afacere, Haldeman si Ehrlichman care, in cele din urma, vor ajunge chiar in inchisoare. Il va concedia si pe consilierul de la Casa Alba, John Dean, care incepand din acest moment se va transforma in martorul-cheie al anchetei parlamentare.
“Mazilirea” lui Nixon
Ploua la Washington, in acea zi de 8 august 1974, cea in care Richard M.Nixon devenea primul presedinte din istoria Statelor Unite constrans de imprejurari sa-si dea demisia. In dimineata urmatoare, in Washington Post, ziarul care a contribuit la ea in buna masura, articolul era insa semnat de o anume Carroll Kilpatrick si nu de Bob Woodward si Carl Bernstein. In articol, Kilpatrick amintea succesele de politica externa ale lui Nixon, spunea ca secretarul de stat Henry Kissinger va ramane in post, anunta ca succesorul lui Nixon va fi, pentru prima oara, un presedinte neales, Gerald Ford. Amintind duios de lacrimile din ochii oamenilor presedintelui, povestea cum, in ciuda ploii, o multime ordonata de persoane “resemnate si curioase” lua parte de pe trotuar, din fata Casei Albe, “la momentul cel mai dificil si mai dramatic din istoria natiunii.” O abordare parca prea “credula” pentru un ziar precum Post, precis in redarea derularii evenimentelor, nemilos in a scoate in fata contradictiile si inadvertentele care, pe parcursul celor doi ani ai cazului Watergate (din 17 iunie 1972 si pana pe 8 august 1974), le-au iesit din gura lui Nixon si acolitilor sai.
Arta santajului sexual
Realitatea este ca arta santajului sexual la Washington are cu adevarat o traditie. Iar unul dintre “pionieri” a fost nimeni altul decat J. Edgar Hoover, seful FBI, cel care gratie unor stufoase dosare sexuale a reusit sa domine politica americana (si opt presedinti) timp de aproape o jumatate de secol. Voluminoasele si confidentialele dosare ale lui Hoover au disparut, fireste, in mod pe cat de misterios pe atat de convenabil: de-aici o serie interminabila de teorii ale conspiratiei asortate, inclusiv posibilitatea ca oamenii lui Hoover sa fi distrus “explozivele” materiale, CIA sa fi pus mana pe ele sau “instalatorii” lui Nixon de la Watergate sa fi facut incercarea (esuata) de a le fura.
Teoria ca afacerea Watergate ar fi fost declansata, in mod cu totul neintentionat, din cauza unui retele de prostitutie cu clienti din lumea politica a fost propusa pentru prima oara de jurnalistul Jim Hougan, in cartea Secret Agenda. Hougan sugereaza ca reteaua de prostituate a lui Heidi Rikan, ce actiona in Columbia Plaza, un bloc de apartamente situat vizavi de hotelul Watergate, ar putea sa fi fost “fie o operatiune a CIA, fie tinta unei operatiuni a CIA”. Ipoteza lui Hougan este urmatoarea: fetele din Columbia Plaza deserveau o clientela politica foarte interesanta, compusa in principal din democrati care-si comandau dame de companie de la un telefon aflat in interiorul cartierului general al Comitetului National Democrat. Descoperind profitabila schema de “livrari la domiciliu”, acolitii lui Nixon ar fi decis sa-i urmareasca pe democratii doritori de sex, insa in demersul lor temerar, ei s-ar cam fi “calcat pe picioare” cu agentii CIA insarcinati si ei cu ascultarea liniilor telefonice. Conform acestei teorii, spionii infiltrati de CIA la Casa Alba s-ar fi vazut astfel obligati sa-i saboteze pe “instalatorii”mult prea zelosi ai lui Nixon pentru a proteja afacerile extrem de ilegale ale CIA.
Complotul se serveste “rece”
In cartea lor, cei doi autori ai “Celor mai mari 80 de conspiratii din toate timpurile” il citeaza pe un specialist in astfel de teorii, Peter Dale Scott, conform caruia, santajul sexual ar putea sa aiba un loc mult mai important in politica de la Washington decat ar putea parea la prima vedere. De altfel, numerosi investigatori ai viciilor de la Washington au ajuns la concluzia ca prostituate controlate de Mafie, agenti secreti si chiar businessmeni care se ocupau cu activitati de lobby la Washington, desfasurau de multa vreme actiuni secrete vizand compromiterea sexuala a membrilor Congresului si ai Administratiei. Acelasi Peter Dale Scott caracteriza fenomenul ca fiind “o operatiune permanenta, foarte bine organizata si protejata”. Scott, fost diplomat canadian si profesor de engleza la Universitatea Berkeley din California, a mers pana la a sugera ca sindicatul sexului de la Washington, exploatat de agentii serviciilor secrete si de mafioti, ar fi provocat cele mai importante scandaluri de la Washington, cel putin de la inceputul Razboiului Rece incoace.
Sa fi fost oare o actiune ilegala de spionaj sexual cea care a provocat fara intentie caderea lui Richard Nixon?! Peter Scott Dale pune pariu ca da. Mai mult, el avanseaza si scenariul unei istorii si mai indelungate a “industriei spionajului sexual”. Motivul? Matroana prostituatelor de la Watergate, Heidi Rikan, nu era nici ea o prostituata oarecare, ci prietena mafiotului Joe “Possum” Nesline, ale carui presupuse legaturi cu scandalurile homosexualilor din Congresul SUA vor provoca, un deceniu mai tarziu, suspiciunile detectivilor de la Washington.
Diferiti prieteni si fosti soti ai lui Rikan si ai colegei acesteia de camera, Mo Biner (de altfel sotia unui personaj cheie de la Watergate, John Dean) au avut legatura cu Quorum, “un club al persoanelor necasatorite” din anii ’60, condus de Bobby Baker, un fost colaborator al lui Lyndon Johnson (vicepresedinte in perioada lui JFK, si apoi presedinte al SUA). Scott pleaca de la premisa ca toate drumurile duc la Quorum, clubul lui Baker, acesta functionand multa vreme ca un fel de capcana sexuala intinsa politicienilor de catre mafioti si de catre serviciile de spionaj, in anii ’70.
__________________________________________________________________________
REVINO MAINE PENTRU UN NOU EPISOD DIN MARATONUL DESCOPERA TEORIA CONSPIRATIEI! Un scurt popas in culisele celui mai ocult club din lume risipeste orice fel de indoiala fata de soarta pe care o va avea intreaga omenire in viitorul apropiat. Artizanii Noii Ordini Mondiale ar fi insasi membrii temutului Club Bilderberg. Diversi analisti politici avanseaza tot mai des ideea conform careia aceasta organizatie domina lumea si controleaza vietile a miliarde de oameni. Ei sunt singurii pradatori actuali ai speciei Homo sapiens…
Citeste si episodul anterior: Conspiratiile din industria muzicala
In luna aprilie, DESCOPERA.ro te invita sa urmaresti un nou serial de articole – maratonul DESCOPERA TEORIA CONSPIRATIEI – in care vei (re)descoperi franturi din istoria recenta si mai indepartata dintr-o perspectiva inedita, la care poate nu te-ai gandit niciodata. Aboneaza-te la Newsletterul DESCOPERA pentru a nu pierde niciun episodl!