Supermemoria – oamenii care nu pot să uite

Nu sunt cunoscute – înregistrate oficial – mai mult de douăzeci de astfel de persoane, sau, mai curând, de cazuri, căci fiind vorba despre o capacitate atât de neobişnuită, aceşti oameni sunt în evidenţa unor servicii specializate de cercetări în domeniul medical, iar pentru cercetători, ei sunt cazuri, cazuri bizare, uimitoare, de fiinţe umane înzestrate cu o putere mult dincolo de limitele normalului.

Strania lor superputere se numeşte hipermnezie, sau hipertimesie, sau sindrom hipertimestic – definit ca o capacitate excepţională de fixare şi conservare a amintirilor. Nu e neapărat o superputere bună, benefică individului, însăşi denumirea de sindrom denotă că ea este considerată mai curând o anormalitate patologică şi, după declaraţiile celor ce o au, e mai curând chinuitoare decât bună.

Descoperită recent – în 2006 – această extraordinară capacitatele conferă respectivelor persoane o memorie autobiografică de excepţie: ele sunt capabile să spună ce au făcut într-o anumită zi – nu una cu o semnificaţie specială, ci o zi oarecare, absolut obişnuită – retrăind-o, practic, în mintea lor, în toate amănuntele ei banale, începând de la toaleta de dimineaţă, trecând prin sarcinile obişnuite de serviciu şi treburile gospodăreşti, până la filmul văzut înainte de culcare.

• Jill Price este primul caz studiat cu mijloace ştiinţifice moderne, iar investigaţiilor făcute asupra ei le datorăm o mare parte dintre cunoştinţele – încă puţine totuşi – asupra acestui misterios sindrom. Cu observaţiile asupra cazului ei, publicate în 2006, au început cercetările asupra acestui fenomen. Jill Price, o americană născută în 1965, îşi aminteşte şi poate povesti amănunţit cum s-a desfăşurat fiecare zi a vieţii ei, începând de la vârsta de 14 ani. Este extrem de preocupată de ordine, ţine, de multă vreme, jurnale în care notează ceea ce face – toate acestea sunt manifestări asociate cu sindromul hipertimestic şi au importanţa lor în cercetare, în elaborarea unor ipoteze explicative, aşa cum veţi vedea.
• Un caz la fel de celebru este Marilu Henner (imaginea de mai jos), o cunoscută actriţă americană (a jucat în serialul de comedie Taxi, care a rulat la noi în anii 1990) înzestrată şi ea cu hipertimesie; graţie acestui „dar” neobişnuit, lucrează în prezent în calitate de consultant în echipa ce realizează serialul Unforgettable (difuzat la noi sub numele de Memorie perfectă), care aduce în scenă un personaj cu sindrom hipertimestic: Carrie Wells, fost detectiv, care se foloseşte de hipertimesia de care suferă pentru a ajuta la rezolvarea unor cazuri ale poliţiei. Capacitatea ei de a-şi aminti nenumărate amănunte – unele aparent fără semnificaţie – din zilele în care au fost comise crimele le este de mare folos detectivilor pentru plasarea delictelor într-un context şi adunarea de informaţii ce duc la descoperirea făptaşilor.

Cum se manifestă hipertimesia, se ştie; specialiştii au stabilit două caracteristici de bază ale acestui sindrom: persoanele respective îşi petrec o mare parte din timp gândindu-se la trecut şi prezintă o capacitate excepţională de a-şi aminti, cu detalii foarte precise, întâmplări din trecutul personal. În plus, s-a constatat că au adesea un foarte dezvoltat (poate excesiv) simţ al ordinii, care se manifestă în diferite moduri.

Însă, s-au întrebat oamenii de ştiinţă, aceşti oameni atât de ciudat înzestraţi din punct de vedere funcţional sunt oare aparte şi din punct de vedere anatomic? Cu alte cuvinte, acest „har” bizar este asociat cu caracteristici neobişnuite ale structurii creierului?

Dacă această întrebare ar fi fost pusă acum 30 de ani, ar fi fost destul de puţin şanse să capete un răspuns clar. Dar, în ultimii ani, metodele de studiere a creierului cu ajutorul unor tehnici performate de imagistică au permis identificarea unor caracteristici foarte subtile ale alcătuirii creierului nostru şi descoperirea unor conexiuni neaşteptate cu anumite tulburări funcţionale din sfera afecţiunilor psihice.

S-a constatat, de exemplu, că la persoanele cu hipertimesie se regăsesc trăsături specifice pacienţilor ce suferă de tulburare obsesiv-compulsivă (OCD – obsessive-compulsive disorder), o afecţiune caracterizată printr-o preocupare excesivă pentru ordine, repetarea aceloraşi acţiuni iar şi iar, la nesfârşit…

Iar vizualizarea creierului cu ajutorul rezonanţei magnetice a arătat că două arii cerebrale, în particular, prezintă aspecte aparte: nucleul caudat şi lobul temporal au dimensiuni mai mari la persoanele cu hipertimesie, comparativ cu oamenii cu memorie obişnuită.

În lobul temporal, regiunea hipocampului este asociată cu codificarea memoriei declarative (memoria evenimentelor şi a faptelor), în timp ce cortexul temporal este asociat cu stocarea amintirilor astfel formate. Nucleul caudat, în schimb, este implicat în memoria procedurală, cea care ţine de ceea ce face persoana respectivă, şi în special de formarea obişnuinţelor, a tabieturilor, a automatismelor şi, astfel, este strâns asociat cu OCD, care presupune o preocupare exacerbată legată de obişnuinţe, de lucrurile care se tot repetă.

Specialiştii de la Universitatea California- Irvine, care au studiat cazul lui Jill Price, au emis ipoteza că hipertimesia s-ar putea datora unei funcţionări deficitare a unui circuit cerebral specific – circuitul frontostriatal -, despre care se ştie că are un rol esenţial în tulburările de neurodezvoltare precum ADHD, OCD şi tulburările din spectrul autismului. Luând în considerare şi asemănările comportamentale (preocuparea excesivă pentru ordine, colectarea obsestivă a unor obiecte), specialiştii au concluzionat că este posibil ca aceste capacităţi hipertimestice să-şi aibă originea într-o neurodezvoltare atipică. Ipoteza e susţinută de observaţia că Jill Price, în ciuda memoriei sale prodigioase în ceea ce priveşte trecutul personal, are oarecare deficienţe în ceea ce priveşte alte funcţii cerebrale:

• dificultăţi în memorarea altor informaţii (care nu ţin de experienţele proprii)
• deficienţe legate de funcţiile executive (un ansamblu de procese cognitive de nivel înalt, ce permit adoptarea unui comportament flexibil, adaptarea acestuia la context; printre aceste procese se numără anticiparea, planificarea, organizarea, rezolvarea problemelor ş.a.)
• anomalii legate de lateralizare (modul în care anumite funcţii sunt dominate de una dintre ele două emisfere cerebrale, deoarece cercetările recente au aratat că acestea nu sunt identice şi simetrice, aşa cum se credea cândva.)

Alte două ipoteze care încearcă să explice sindromul hipertimestic au fost emise tot cu prilejul studierii cazului lui Jill Price:

• psihologul Gary Marcus a sugerat că memoria ei autobiografică de excepţie ar fi un efect secundar al tendinţei ei compulsive, al pornirii irezistibile de a ţine jurnale personale, de a înregistra ceea ce se întâmplă.
• un alt om de ştiinţă, dr. Julia Simner, crede că aptitudinile ei sunt legate de o capacitate uimitoare de a vedea timpul în spaţiu, capacitate care ar putea fi o formă de sinestezie.

Dar cum este să fii aşa? Poate unora li s-ar părea un dar preţios, o binecuvântare, dar cum se simt cei care trăiesc cu hipertimesia? Judecând după declaraţiile lui Jill Price, pare mai curând un blestem. Memoria ei funcţionează la o intensitate cumplită, foarte obositoare, şi e foarte dificil de controlat. Amintirile despre… orice o copleşesc, o asaltează, se revarsă asupra ei într-un flux incontrolabil. După spusele ei, adesea, în timp ce vorbeşte cu o persoană despre un anumit subiect, în minte i se derulează un film despre cu totul altceva – filmul unor amintiri fără nicio legătură cu momentul prezent – ca şi cum s-ar uita simultan la două ecrane ce prezintă imagini diferite. Amintirile vin în cascadă, una declanşează alta, e o reacţie în lanţ, involuntară, de neoprit.

Capacitatea de a uita, spun specialiştii în neuroştiinţe, este o înzestrare esenţială pentru echilibrul nostru psihic şi chiar pentru sănătatea memoriei. Memoria filtrează, sortează, codifică, fixează şi conservă amintirile; şterge unele vechi, pentru a face loc unora noi, le păstrează pe cele mai importante, pe cele cu semnificaţie deosebită, eliminându-le pe cele futile (în general, n-are rost să ţinem minte ce-am mâncat în fiecare zi, an după an) şi această muncă de selecţie, de stocare şi de regăsire este una dintre cele mai extraordinare capacităţi ale omului, unul dintre cele mai minunate daruri cu care l-a înzestrat natura, printr-un travaliu al evoluţiei care a durat miliarde de ani – de când există viaţă pe Pământ.

Fără această selecţie, fără munca de sortare şi aranjare, memoria merge pe un drum anormal. Păstrarea amintirilor despre tot ceea ce se întâmplă cuiva, a detaliilor fără însemnătate, consumă resurse importante ale organismului. Năvala imaginilor păstrate în minte, fără voia persoanei respective, această permanentă invadare a prezentului de către trecut, este totuşi un handicap, o situaţie dificil de suportat şi de surmontat. Desigur, ea nu-i împiedică pe oameni să îşi vadă de viaţă, să practice cu succes fel de fel de profesii, să aibă o viaţă de familie etc. Dar noi, cei care nu suferim de hipertimesie, să fim recunoscători pentru darul uitării; nimic din ceea ce este prea mult nu poate fi bun, iar un creier care ţine minte, dar mai şi uită, în proporţii echilibrate, este de preferat unuia care absoarbe totul, ca un burete, pentru a vărsa apoi, întruna, trecutul – cu toate măruntele lui detalii, cu mii de chipuri, sunete şi nume care nu mai înseamnă nimic pentru noi, cu întâmplări pe care poate n-am fi vrut să le mai retrăim – peste prezent.