Omul de Neanderthal, fratele nostru ghinionist?

„Noi” şi „ei”

Omul de Neanderthal (Homo neanderthalensis) a fost o specie de hominid care a trăit în Europa şi partea vestică a Asiei, în perioada Paleoliticului mijlociu, începând de aproximativ acum 250.000 de ani şi până în urmă cu cca. 30.000 de ani (deşi fosile descoperite recent în Gibraltar sugerează că aici ar mai fi supravieţuit până acum 24.000 de ani o populaţie de neanderthalieni, poate ultimii reprezentanţi ai acestei specii care îşi trăia atunci cele din urmă secole de existenţă). Timp de aproximativ 10.000 – 15.000 de ani, omul de Neanderthal a convieţuit în Europa cu omul modern (H. sapiens sapiens), fiind rudă apropiată cu acesta.

Pentru a spune tot adevărul, există discuţii între specialişti, legate de modul în care ar trebui privită relaţia dintre noi şi neanderthalieni: unii dintre savanţi consideră că e vorba despre specii diferite (Homo neanderthalensis şi H. sapiens), alţii cred că omul de Neanderthal era atât de strâns înrudit cu omul modern, încât ar trebui considerat nu o specie distinctă, ci o subspecie a acestuia – Homo sapiens neanderthalensis.

Până când se vor pune ei de acord, noi o să rămânem la punctul de vedere conform căruia a fost vorba despre două specii înrudite, dar diferite.

Înzestrarea cerebrală şi mai ales dezvoltarea culturală a neanderthalienilor sunt aspecte în privinţa cărora ne-am revizuit concepţiile în cel mai spectaculos mod. Am fost siliţi să o facem, sub presiunea dovezilor care arată că, departe de a fi nişte brute inferioare, oamenii de Neanderthal erau o specie evoluată cultural, la fel de inteligentă ca şi omul de Cro-Magnon, la fel de capabilă de înfăptuiri tehnologice şi artistice.

Vechea şi eronata opinie despre omul de Neanderthal este ilustrată de primele imagini ce încercau să reconstituie înfăţişarea acestui hominid străvechi, consecutiv descoperirii primelor fosile. Iată cum şi-l imaginau stră-stră-străbunicii noştri pe omul de Neanderthal, într-o ilustraţie datând din 1888:

• În ultimele decenii, însă, imaginea a început să se schimbe; reconstituirile moderne ale oamenilor de Neanderthal, aşa cum sunt prezentate în unele muzee, ne arată nişte fiinţe foarte apropiate ca înfăţişare de oamenii contemporani, doar ceva mai îndesat clădite şi cu nasuri mai mari, poate cu arcadele frunţii ceva mai proeminente, şi… roşcovane! (Totuşi, povestea cu oamenii de Neanderthal roşcaţi e probabil o speculaţie, bazată pe date neconcludente şi dusă prea departe, inclusiv cu contribuţia mass media; poate doar o foarte mică proporţie dintre ei să fi fost roşcaţi; un studiu publicat chiar în acest an în American Journal of Human Biology indică, pe baza unor analize genetice, realizate pe material provenit din oasele a două femei neanderthaliene, găsite în Croaţia, că oamenii de Neanderthal erau mai curând bruneţi, cu ochi căprui şi păr de culoare închisă.)

„Reabilitarea” omului de Neanderthal

Însă, chiar şi azi, ecouri ale vechiului mod de a gândi încă se mai fac auzite, atunci când îi calificăm drept „neanderthalieni” pe cei care ne deranjează cu purtări grosolane şi violente, cu manifestări ale naturii lor brutale de creaturi necioplite şi nătânge.

Dar nimic nu este mai greşit decât această imagine anacronică pe care o avem despre oamenii de Neanderthal!

Ni-i închipuiam, de pildă, ca pe nişte brute ce comunicau prin mormăituri şi grohăieli animalice. Nici pomeneală! Oamenii de Neanderthal foloseau un limbaj articulat, vorbeau, adică, la fel ca noi, rostind cuvinte pe care nu avem cum să le ştim (din păcate), dar care reuşeau să redea universul ideatic al acestor oameni în mod cât se poate de eficient. Atât caracteristicile anatomice, cât şi celegenetice (s-a descoperit în ADN-ul neanderthalian o genă existentă şi la om, implicată în dezvoltarea capacităţii de a vorbi) ne arată că erau perfect capabili să vorbească. Datorită particularităţilor laringelui, se crede că vorbeau pe un ton mai înalt, pe care oamenii de ştiinţă au încercat să-l reconstituie.

Erau avansaţi din punct de vedere cultural, chiar până la rafinamente ce ne surprind: aveau rituri funerare complexe; foloseau un machiaj elaborat şi podoabe; erau meşteşugari pricepuţi, în stare să fabrice o gamă largă de unelte, vase şi arme; departe de a mânca doar hrană crudă, găteau alimente variate – aşa cum arată urmele de legume gătite găsite pe dinţi fosili (semnalate de un cercetător american în anul 2010); aveau grijă de toţi membrii comunităţii, chiar şi de cei infirmi şi neajutoraţi; nu locuiau doar în peşteri, ci îşi construiau locuinţe, de pildă colibe din oase de mamut, decorate cu picturi şi sculpturi. Foarte recent, paleontologii au început să discute despre atribuirea unor picturi rupestre oamenilor de Neanderthal. Anul acesta, desene reprezentând foci, schiţate cu cărbune, au fost descoperite pe pereţii unei peşteri din sudul Spaniei, iar cercetătorul José Luis Sanchidrián de la Universitatea din Cordoba crede că ele ar putea fi mai degrabă opera unor oameni de Neanderthal decât a omului modern. Analizele destinate datării cu precizie a picturilor urmează să fie făcute în 2013, iar dacă rezultatele se vor potrivi cu cele furnizate de datarea bucăţelelor de cărbune găsite în peşteră (42.300 – 43.500 vechime), atunci, cu mare probabilitate, desenele vor putea fi considerate ca fiind opera omului de Neanderthal. Şi acest exemplu de măiestrie artistică şi capacitate de redare grafică a unor impresii din mediu ne va convinge (dacă mai e nevoie) că omul de Neanderthal merită un loc pe aceeaşi treaptă a scării evoluţiei pe care stă şi Homo sapiens.

Dar ce s-a întâmplat cu ei?

Dispariţia oamenilor de Neanderthal este unul dintre misterele pasionante ale paleo-antropologiei. De ce s-a stins această specie, ce părea suficient de bine dotată pentru a evolua la fel ca oamenii de Cro-Magnon? Certitudini nu există, dovezile sunt contradictorii, aşa că ne mulţumim deocamdată cu teoriille avansate de specialişti, încă neaceptate unanim.

• O primă teorie susţine că schimbările climatice ar fi cauzat, cel puţin parţial, dispariţia. Neanderhalienii au trăit timp de ca. 100.000 în timpul ultimei ere glaciare şi erau o specie adaptată climei reci. Alcătuirea corpului, cu diferitele sale detalii anatomice (nasul mare, cu cavităţi nazale largi, ce încălzeau aerul rece inspirat; silueta îndesată, cu membre scurte, pentru a limita pierderea de căldură prin extremităţi etc.) par să arate că era vorba despre o specie ce evoluase pentru a rezista temperaturilor joase ale Eurasiei acelor vremuri. O perioadă de încălzire a climei a coincis cu sosirea în Eurasia a oamenilor de Cro-Magnon, mai zvelţi, cu membre lungi; clima mai caldă favoriza acest „model” şi dezavantaja „modelul Neanderthal”. Şi, astfel, treptat, omul de Cro-Magnon a luat locul omului de Neanderthal.
• O altă teorie pune accent pe competiţia dintre specii şi pe superioritatea tehnologică a speciei H. sapiens, proaspăt sosită în Europa. Oamenii moderni aveau arcuri cu săgeţi, care „băteau” mai departe decât suliţele scurte şi groase ale neanderthalienilor, făcute să fie aruncate de la mică distanţă. Acestea din urmă erau eficiente în păduri, dar mai puţin utile în câmp deschis. Or, încălzirea climei determinase schimbarea peisajului, restrângerea pădurilor în care vânau neanderthalienii şi extinderea zonelor cu vegetaţie joasă. H sapiens, o specie venită din savanele Africii, se pricepea mai bine la vânătoarea în asemenea habitate, decât nenaderthalienii obişnuiţi cu pădurile dese.
• Într-o vreme în care vânătoarea era o modalitatea esenţială de procurare a hranei, oamenii de Cro-Magnon s-au dovedit mai eficienţi decât verii lor neanderthalienii în această îndeletnicire şi astfel le-au luat locul.
• În versiunea propusă de omul de ştiinţă Jared Diamond (n. 1937), oamenii de Neaderthal au fost eliminaţi în mod violent, într-un fel de genocid, de către mai evoluaţii oameni de Cro-Magnon, aşa cum se întâmplă cel mai adesea când o cultură este invadată de o alta superioară din punct de vedere tehnologic.
• În plus, e posibil ca ocuparea teritoriilor neandethalienilor de către H. sapiens să fi dus la dispariţia oamenilor de Neanderthal din cauza unor epidemii, cauzate de agenţi patogeni specifici lui H. sapiens şi la care acestă specie era adaptată (beneficiind de imunitate căpătată în timp) , dar H. neanderthalensis, nu. (Scenariul e plauzibil, asemenea lucruri s-au mai întâmplat: invadarea Lumii Noi de către coloniştii europeni nu a dus la moartea a mii de amerindieni vulnerabili la microbii noi aduşi de invadatori?)
• O concepţie mai nouă afirmă că oamenii de Neanderthal nu erau o specie distinctă, ci o subspecie a H. sapiens, că între cele două subspecii au avut lor încrucişări şi că subspecia neanderthalensis a fost absorbită în populaţia principală. Această teorie a primit recent întăriri, prin descoperirire genetice surprinzătoare pe care specialiştii le-au făcut despre ADN-ul uman.
• O teorie „a catastrofei” susţine că la dispariţia unei părţi din populaţia de oameni de Neanderthal din Europa ar fi contribuit o erupţie vulcanică masivă de tip piroclastic (cu un val fierbinte de cenuşă şi pietre), petrecută acum cca. 40.000 de ani în regiunea vulcanică numită Campi Flegrei, de lângă Neapole. Erupţia catastrofală a afectat grav regiunea dintre Italia şi Munţii Caucaz, distrugând în bună măsură vegetaţia (analizele sedimentelor din peştera Mezmaiskaya din Caucaz au indicat o reducere masivă a polenului de plante) şi, odată cu distrugerea vegetaţiei, efect care a durat mai mulţi ani, s-a redus şi numărul de animale pe care le puteau vâna şi mânca oamenii de Neanderthal. Consecutiv, populaţia neanderthaliană a scăzut şi ea.
• Teorii „anatomice”, propuse de oameni de ştiinţă americani şi israelieni, susţin că, din cauza picioarelor scurte, a corpului îndesat, a formei şi mărimii pelvisului şi a altor caracteristici anatomice, oamenii de Neanderthal se deplasau mai puţin rapid şi mai puţin eficient decât indivizii Homo sapiens; consumau mai multă energie pentru mers şi vânătoare, iar în cazul unui conflict, nu puteau fugi atât de repede, ceea ce îi dezavantaja în confruntări.
• În fine, o interesantă teorie legată de organizarea socială a fost propusă în 2006 de doi antropologi de la Universitatea din Arizona, SUA, şi are în vedere problema diviziunii muncii. Atât H. neanderthalensis, cât şi H. sapiens erau, la vremea respectivă, vânători-culegători. Strategia de supravieţuire întâlnită la H. sapiens se baza pe o diviziune a muncii pe sexe: bărbaţii, mai puternici şi mai agili, mai pricepuţi la orientarea în teren şi dotaţi cu o mai bună vedere la distanţă, vânau, iar femeile, înzestrate cu mai multă răbdare, cu o mai mare atenţie la detalii, cu un simţ mai fin al mirosului şi gustului, cu o capacitate mai bună de a distinge nuanţele culorilor, se ocupau de culegerea de plante, ciuperci, oarece insecte, crustacee, moluşte şi viermi, care alcătuiau hrana variată a oamenilor în acele vremuri. La oamenii de Neanderthal, în schimb, susţin autorii, nu ar fi existat acest model, ci toţi membrii adulţi ai tribului, indiferent de sex, luau parte la vânătoare şi la cules, deopotrivă. Acest sistem ar fi fost mai puţin eficient, consideră autorii teoriei, decât cel ce avea la bază diviziunea muncii pe sexe, care permitea fiecărui sex să îşi folosească optim capacităţile şi, astfel, asigura o exploatare cu maximă eficienţă a resurelor disponibile în mediul de trai. Neandetrthalienii ar fi fost mai puţin eficienţi din acest punct de vedere şi, astfel, au pierdut competiţia cu H. sapiens.

Teorii multe şi felurite, după cum se vede; cum adevărul e probabil undeva pe la mijlocul hăţişului de teorii, e foarte plauzibil ca dispariţia omului de Neanderthal să fi fost determinată de un cumul de factori: competiţie şi scăderea resurselor, conflicte directe şi boli ucigătoare, eficienţă mai mică din cauza unor factori atât sociali, cât şi anatomici… oricum, pare destul de limpede, totuşi, că eliminarea lor a avut o legătură cu pătrunderea în Europa a speciei din care cu onoare facem parte – Homo sapiens.

Şi, de fapt, nici n-au dispărut de tot…

Şi acum, urmează bomba – de fapt, o veste bună, dacă stăm să ne gândim: neanderthalienii n-au pierit cu totul!

Spuneam că teoria încrucişării interspecifice – cea care spune că neanderthalienii s-au încrucişat cu H. sapiens şi genele lor au fost absorbite în genofondul speciei H. sapiens – a primit apă la moară în ultimii, ani, graţie unor descoperiri extraordinare: avem sânge de neanderthalieni!

Practic, toţi oamenii care nu descind din strămoşi africani poartă, în genomul lor, o mică fracţie de ADN de origine neanderthaliană. Europenii, aşadar, sunt cu toţii, într-un anumit sens, (şi) descendenţi ai omului de Neanderthal.

Problema încrucişării dintre cele două specii a fost dezbătută multă vreme (pornind de la descoperirea unor fosile cu caracteristici amestecate, de H. sapiens şi H. neanderthalensis) şi multă vreme antropologii au aşteptat ca geneticienii să le dea dezlegarea enigmei. De curând, proiectul secvenţierii genomului uman şi apoi progresele tehnologice care au permis extragerea şi analizarea ADN din oasele fosile de neanderthalieni ne-au dus, în sfîrşit, spre mult-aşteptata lămurire.

Comparând ADN-ul fosil cu cel al oamenilor contemporani, specialiştii au ajuns la concluzia că 1% – 4% din genomul populaţiilor actuale din Eurasia provine de la omul de Neanderthal.

Rezultatele au fost obţinute prin compararea ADN-ului uman, prelevat de la numeroşi indivizi, din ţări de pe mai multe continente, cu ADN extras din fosilele a trei indivizi de H. neanderthalensis, găsite în peştera Vindija, din Croaţia.

Descoperirea arată că a existat, aşadar, o hibridizare limitată între cele două specii. Iar trecerea omului de Neanderthal pe scena evoluţiei a lăsat urme în populaţia actuală, urme slabe, dar vizibile, însemne genetice care să ne amintească de ei – de „ei” care, iată, nu sunt atât de diferiţi de „noi” cum credeam odată.