Soljenitin, definit de istorie

Constiinta Natiunii

Intr-o perioada foarte tulbure pentru Rusia, cand
personajele incomode sunt asasinate in scara blocului, iar
oligarhii mafioti isi sporesc neincetat averile si influenta,
Aleksandr Soljenitin, cel care odata era supranumit Constiinta
Natiunii, limpezeste putin trecutul chinuit, prezentul zbuciumat si
viitorul incert al Estului.

Atractia irezistibila pe care Aleksandr
Soljenitin a avut-o pentru istoria Rusiei a definit viata si opera
marelui ganditor. Aprig luptator impotriva cenzurii si a
regimurilor opresive si corupte, statura castigatorului Premiului
Nobel a crescut si a descrescut o data cu inaltarea si prabusirea
Uniunii Sovietice si cu starea de spirit a poporului
rus.

Tinand cont de toata activitatea sa publicistica
de dupa 1960, pare greu de crezut acum faptul ca, in tinerete,
imbatat de idealuri utopice, Soljenitin a fost un marxist fervent.
Cu toate ca a servit ca ofiter in Armata Rosie in timpul celui
de-al doilea Razboi Mondial, in 1945 tanarul matematician de 27 de
ani a avut viziunea regimului spurcat pe care il intemeia Stalin.
L-a criticat pe acesta, dar si pe Lenin si Trotki, argumentand ca
nici unul dintre ei nu a fost „comunist adevarat”, toti fiind
catalogati drept niste dictatori criminali. Evident, Soljenitin a
fost condamnat la 8 ani de inchisoare, iar apoi, imediat dupa
eliberare, a fost fortat sa-si asume exilul intern, in diverse
regiuni din Kazahstan. Acest exil va schimba nu doar viata
dizidentului, ci si cursul societatii sovietice. Fusese condamnat
sa intre in gulag (Glavnoe Upravlenie Ispravitelno-trudovic Lagerei
i kolonii – Administratia Taberelor si Coloniilor de Munca de
Corectie). Potrivit estimarilor sale, zeci de milioane de oameni au
murit in aceste lagare de munca fortata, el insusi aflandu-se la un
moment dat foarte aproape de moarte, din cauza unei forme de
cancer. A supravietuit pentru a deveni un critic deschis al
comunismului si pentru a scrie o consistenta serie de carti despre
gulag, care au ajuns bestseller-uri mondiale.

In 1962, Soljenitin isi publica primul sau roman,
O zi din viata lui Ivan Denisovici, in care descria viata din
gulag. Cartea a fost aclamata de catre mass-media si de critica
ruseasca, iar Soljenitin a dobandit statutul de scriitor important.
Vrajit de acest succes neasteptat, a avut cutezanta de a publica
eseuri critice la adresa vietii din URSS. A fost supranumit
Constiinta Natiunii, insa a cazut, din nou, in dizgratia Partidului
Comunist.

Prin mijloace underground si cu ajutorul presei
straine, si-a facut cunoscute lucrarile in Occident, iar in 1970 a
castigat Premiul Nobel pentru literatura, „pentru forta etica cu
care a urmat traditiile esentiale ale literaturii ruse”. In 1974,
la un an dupa ce Arhipelagul Gulag, clasic tom de istorie si
memorii, a fost publicat in diverse tari din Europa, iar Vestului i
s-au facut cunoscute atrocitatile din lagarele sovietice, Aleksandr
Soljenitin a fost expulzat de urgenta din Uniunea Sovietica.
Impreuna cu sotia sa, Natalia, scriitorul s-a stabilit in micutul
oras Cavendish din Vermont, SUA. Aici a dus o viata extrem de
retrasa, asemenea unui pustnic, concentrandu-se exclusiv asupra
scrierilor sale si refuzand cu inversunare sa acorde interviuri, sa
aiba iesiri si luari de pozitie publica sau sa se intalneasca cu
intelectualii americani, care ajunsesera sa-l
venereze.

Relatiile lui Soljenitin cu guvernul sovietic
aveau sa se indulceasca dupa ce Mihail Gorbaciov a introdus
politica glasnostului (deschiderea) si a perestroikai (schimbarea),
care aveau sa duca la prabusirea Uniunii Sovietice. In 1994,
scriitorul si sotia sa s-au intors, pentru totdeauna, in Rusia.
Presedintele de atunci al tarii, Boris Eltin, spera ca fostul
dizident sa-i fie colaborator apropiat (datorita imaginii excelente
pe care o avea in Vest, Soljenitin putea fi o interfata foarte
utila intre Moscova si Washington). Insa, la scurt timp dupa
revenirea in patrie, scriitorul ajunge sa dispretuiasca si sa
discrediteze noul regim la fel de mult cum o facuse cu cel
comunist. In aparitii televizate incendiare, ca si in eseuri si
articole foarte taioase, Soljenitin denunta capitalismul salbatic
si fara capatai care se practica in Rusia, cere cu vehementa
reforma sistemului juridic si dezvaluie colapsul sistemului
sanitar.

Astazi, la 87 de ani, Aleksandr Soljenitin este
dezamagit de tinerii rusi care nu i-au citit nici o carte, dar care
urmaresc cu mare entuziasm popularul serial TV V kruge pervom
(Primul ciclu, ecranizare dupa romanul cu acelasi nume scris de
Soljenitin in 1968).

Dupa cinci ani de tacere, scriitorul a acceptat
in aceasta toamna sa ofere un nou interviu. De data asta, el a stat
de vorba cu Daniel Kehlmann, un celebru editorialist german la
magazinul politic Cicero.

Ultimul interviu

De nenumarate ori ati afirmat ceva aparent
paradoxal: ca va simtiti usurat pentru faptul ca ati fost trimis in
gulag, ca destinul pe care il aveti a fost, cum s-ar zice, fortat
sa vina peste dumneavoastra. Ati scris undeva ca sunteti cuprins de
teroare cand va imaginati ce fel de scriitor ati fi devenit daca nu
exista gulagul.
»Intr-adevar, gulagul a jucat un rol decisiv in
viata mea de scriitor. Nu mai tarziu de 1936, pe cand aveam 18 ani,
doream deja cu ardoare sa descriu si sa comentez in detaliu istoria
Revolutiei din 1917 (care a dus la rasturnarea guvernarii autocrate
a tarului Nicolae al II-lea si la acapararea puterii de catre
bolsevici). Fie si din acest motiv, nu m-as fi putut dezvolta ca
scriitor sovietic. Dar gulagul, care a cazut ca un trasnet peste
soarta mea, mi-a zdruncinat din radacini perspectivele si
credintele, iar reculul anilor petrecuti in lagar ma urmareste si
astazi. Gulagul mi-a dat o perspectiva clara asupra a tot ceea ce
insemna bolsevism, asupra a ceea ce era in realitate comunismul
sovietic. Aceasta perspectiva mi-a permis, in cele din urma, sa
deslusesc la un nivel foarte profund conditia umana.

Nu o singura data, ati scris ca, intr-un fel sau altul,
Rusia trebuia sa treaca prin istoria infioratoare pe care a avut-o
in secolul XX, ca aceasta experienta face parte dintr-un pattern
definitoriu pentru existenta umana. Pe de alta parte, in cartea de
povestiri Roata rosie (1969), revine obsedant tema evitarii
catastrofei si a usurintei cu care istoria ar fi putut urma un curs
cu totul diferit. Credeti ca aceasta imensa suferinta a fost
necesara, ori ca, mai degraba, a fost lipsita de
sens?
»Privind istoria omenirii ca pe un tot unitar, am
descoperit ca, daca Revolutia din Rusia nu ar fi avut loc, o
revolutie similara ar fi devastat omenirea – ca un soi de
continuare a Revolutiei Franceze din secolul al XVIII-lea, care a
aprins spiritul revolutionar in numeroase tari europene. In mod
inevitabil, omenirea ca intreg trebuie sa plateasca pentru
pierderea simtului limitelor, pentru pierderea moderatiei in ceea
ce priveste dorintele si necesitatile, pentru lacomia fara margini
a celor bogati si puternici (fie ei oameni sau state), pentru
faptul ca simtamantul universal al bunavointei umane este uscat si
putred – mort in zilele noastre.

Multi ganditori si scriitori occidentali au sustinut activ
dictatura sovietica. Pozitia dumneavoastra transanta a produs o
bresa in acest bizar atasament. Ati refuzat sa va intalniti cu
filosoful si scriitorul Jean-Paul Sartre atunci cand acesta a
vizitat Uniunea Sovietica. A existat totusi cu adevarat o „tradare
a intelectualilor”, asa cum a numit-o filosoful francez Julien
Benda – o tradare a valorilor Iluminismului?
»Din nefericire, Benda avea dreptate. Suportul
larg pe care l-a avut dictatura comunista inca de la inceputurile
sale, din anii ’30 ai secolului trecut, este dovada si consecinta
decaderii umanismului secular. Din cauza acestei decaderi, suferim
si astazi si vom suferi si in viitor.

De la Voltaire incoace, nici un alt scriitor nu a avut o
influenta politica atat de mare ca dumneavoastra. Sunteti
satisfacut de ceea ce ati realizat?
»In diferite ocazii, le-am cerut puterilor
occidentale sa nu considere comunismul o etapa fireasca a istoriei
Rusiei. Sa nu puna semnul egalitatii intre comunismul sovietic si
Rusia ca atare. La dracu’! Nimeni nu a fost in stare sa faca
aceasta distinctie. Iar politicile si atitudinea puterilor apusene
vizavi de Rusia, chiar si dupa prabusirea dictaturii sovietice, au
ramas aproape la fel de feroce. Asta este una dintre cele mai mari
dezamagiri pe care le am. Pe de alta parte, din 1990 incoace, in
Rusia lucrurile merg din ce in ce mai prost. Inainte ca o vindecare
nationala, morala si economica sa fi avut loc, fortele
intunericului au castigat cu usurinta pozitiile dominante in
societate. Cei mai lipsiti de scrupule dintre mafioti s-au
imbogatit peste noapte nespus de mult, jefuind nestingheriti
proprietatea nationala si amplificand astfel cinismul social si
stricaciunea morala care erau deja instaurate in Rusia. Aceasta
hotie este o catastrofa pentru Rusia. Am trait o durere imensa ca
martor la aceste transformari. Cum as putea atunci sa vorbesc de
satisfactie? Iar acum sunt un batran cu sanatatea subreda, imi
lipseste puterea de a mai influenta in vreun fel cursul
evenimentelor.

La sfarsit, intrebarea inevitabila: Cum va arata viitorul
Rusiei? Va fi Rusia un stat democratic cu adevarat sau unul
autoritar, precum modelul chinez?
»Sunt foarte ingrijorat de viitorul Rusiei, dar nu
ma voi aventura sa fac vreo profetie. Intrebarea ta priveste in
primul rand oranduirea sociala. Aceasta este extrem de importanta,
dar si mai vitala pentru Rusia este astazi ordinea morala. In ceea
ce priveste speranta de democratizare a Rusiei, eu mi-am prezentat
deja propriul model, inca din 1990, intr-un eseu intitulat
Reconstructia Rusiei. Acolo conturez un plan ce presupune
elaborarea graduala a structurilor democratice, pornind de la
autonomia si autoadministrarea locala si mergand pana la nivelul
guvernamental. Functionarea eficienta a diverselor administratii
locale din tarile occidentale este o realitate indubitabila; eu
sustin din toata inima acest model si ii invit pe rusi sa-l imite.
Insa, in ceea ce priveste sistemul politic, modelul meu este
diferit de al partidelor parlamentare care domina in Vest. In
opinia mea, existenta partidelor politice – al caror unic scop este
sa ajunga la putere, iar odata instalate acolo singura lor
preocupare este cum sa nu piarda puterea – e un lucru rau, iara nu
unul bun. Evident ca o astfel de viziune nu a fost intampinata cu
prea mare entuziasm. Cu toate acestea, eu inca mai cred ca o
viitoare Rusie democratica ar duce-o mult mai bine cu un astfel de
model, decat daca ar importa de-a gata sistemul politic
occidental.

FACTS: Detractorii

Aleksandr
Soljenitin s-a bucurat de o simpatie uriasa atat din
partea intelectualilor rusi, cat si, mai ales, din partea
ganditorilor occidentali. Insa, evident, au existat voci care i-au
contestat valoarea literara si umana.

Scriitorul Vladimir Voinovici, un
alt celebru dizident rus, a scris in anul 2002 un muscator eseu
polemic, intitulat Portret impotriva fundului unui mit, in care il
acuza pe Soljenitin de egoism, antisemitism si impostura literara.
Aprig dusman al lui Soljenitin, Voinovici il mai atacase pe acesta
in romanul Moscova 2042, in care il intrupa in personajul Sim
Simici Karnavalov, un scriitor excesiv de brutal, un maniac
narcisist care incearca sa distruga Uniunea Sovietica pentru a
ajunge regele Rusiei.

Mult mai rational si mai subtil
decat Voinovici, poetul Josef Alexandrovici Brodski afirma, in
eseul Catastrofe in aer, ca desi este un erou datorita faptului ca
a luptat, a supravietuit si a demascat brutalitatile comunismului
sovietic, autorul Arhipelagului Gulag nu are ratiunea necesara
pentru a intelege ca crimele istorice pe care le-a demascat ar
putea fi consecinta directa a trasaturilor autoritariste mostenite
de la Vechea Rusie si de la „spiritul sever al Ortodoxiei”,
trasaturi care nu ar prea avea de a face mare lucru cu ideologia
politica, ci cu spiritul rus, in general.