Frunze in vantul vremii

Tematori, supusii sai erau foarte atenti in a respecta porunca, asa incat, atunci cand suveranul venea in inspectie in feluritele regiuni ale Chinei antice, aveau grija sa expuna ostentativ vase mari, in care apa clocotea sanatos. De asemenea, la indemana Divinului erau puse felurite cani, canite, boluri si alte asemenea – toate pline cu apa fierbinte. Probabilitatea ca doua-trei frunze de ceai sa ajunga intr-un astfel de recipient era foarte mare, iar aceea ca imparatul, fan al farmaciei verzi, sa fie tentat sa examineze natura frunzulitelor – asijderea. Prin urmare, acesta ar fi putut constata ca ele apartin ceaiului salbatic, ca gustul era bun si ca, eventual, potiunea obtinuta face bine sau, macar, nu face rau. In consecinta, in timp, ceaiul (vocabula provine din dialectul mandarin) ajunge sa fie recomandat in chip de alternativa la vin, cu asupra de foloase medicinale, fapt consemnat inclusiv in dictionarele de specialitate (pe la anul 350 era noastra).

Treptat, clasa nobiliara incepe sa-l considere un elixir la moda, iar in timpul dinastiei Tang (618-906), ceaiul devine bautura nationala a chinezilor. Solicitarea crescand, taranii din Yunnan si din alte regiuni incep sa cultive organizat si sa amelioreze ceaiul salbatic. Apar astfel diferite soiuri, dar si felurite metode de  imbunatatire a retetei de preparare. In ceainice incep sa ajunga diverse ingrediente, de la ghimbir, portocale si mirodenii, pana la… ceapa. Cum insa lucrurile trebuie puse in ordine, la 780 Lu Yu redacteaza un tratat detaliat pe tema ceaiului. Intre timp, unii calugari japonezi care studiaza in China fura frunzulite, radacini si seminte, pentru a incerca mai apoi sa cultive acasa materialul dendrologic de contrabanda. Fenomenul se internationalizeaza, calugarul budist Gyoki raspandind cultura ceaiului in nu mai putin de 49 de temple. Se externalizeaza si tehnologia, pe la anul 729 nu doar imparatul chinez, ci si omologul sau nipon degustand ceai-pudra (hiki cha).

• Cât de periculos este să amânăm mersul la toaletă?
• Inteligența Artificială a declanșat o criză de fraudă academică în universități

Tot in ambele tari si tot aproape simultan (cca 800), apar impozitele pe ceai, semn ca, deja, comercializarea lui aduce beneficii insemnate. Logic, in jurul ceaiului se dezvolta o adevarata industrie. Ceainicele si serviciile de ceai se rafineaza permanent, fiind realizate din portelan fastuos decorat, pe masura ce la ceremoniile imperiale sau la cele religioase servirea lui devine un ritual in sine, cu legi tot mai precise. Se pare ca, in acest domeniu, japonezii se arata mai rigurosi, dovada biblioteca de specialitate care incepe sa se acumuleze. La 1211, staretul Eisai scrie Kitcha-Yojoki, tom ramas si astazi unul de referinta. Eisai fusese precedat de printul Ikkyu si de Murata Shuko, care statuasera primele reguli ale ceremoniei ceaiului (Cha-no-you).

Primul accident de crestere apare pe la 1280, cand mongolii cuceresc China. Invadatorii au alte preferinte, asa incat ceaiul intra in anonimat, recastigandu-si pozitia sociala abia dupa izgonirea acestora, in timpul dinastiei Ming (1368-1644), cand devin populare toate varietatile de baza (ceai verde, negru si oolong). Cum pe japonezi nu i-a invadat nimeni, ei au continuat, estimp, sa rafineze Cha-no-you, Sen Rikyu (1522-1591) definitivand ritualul, ghidat de cele patru principii calauzitoare: wa (armonie), kei (respect), sei (puritate) si jaku (pace sufleteasca). Arta ceaiului predicata de Rikyu se numeste Wabicha si este practicata in mici temple din lemn, cu o arhitectura austera, asemanatoare celei a unei cabane (chaseki). Apoi, fiecarei case noi din arhipelagul nipon i se adauga o camera separata (cha-sitsu), pentru ceremonia ceaiului. Deja, ceaiul este o forma de arta sau chiar o religie.

Globalizarea lui debuteaza pe la sfarsitul secolului al XVI-lea, cand un calator venetian povesteste, la intoarcerea acasa, despre practica favorita a chinezilor. Dupa alte surse, acest merit ii revine predicatorului portughez Gaspar da Cruz (la 1560, stabilise o misiune catolica in China) sau navigatorului olandez Jan Hugo van Linschooten (care, in 1597, introduce in vocabularul european cuvantul derivat din vocabula chaa). Apoi, la 1610, alti olandezi aduc din Japonia o prima cantitate de ceai verde, pe care Compania Olandeza a Indiilor de Est (multa vreme principalul importator european) o va marketa ca pe o bautura medicinala exotica. Totusi, tarul Alexei al Rusiei va refuza cuferele cu frunze de ceai oferite lui in 1618 de catre ambasadorii chinezi in chip de aleasa pretuire, considerand darul diplomatilor ca lipsit de sens: „Boje moi, ce vreti sa fac cu buruienile astea?“ Mai receptiva la inovatie, curtea regala olandeza introduce, in 1635, ceaiul in protocolul oficial, burghezia locala adoptand si ea imediat aceasta cutuma. Apar primele petreceri (zice-se, mai deocheate) cu ceai, motiv pentru care clerul local solicita interzicerea de drept a viciosului obicei de consum. Zadarnic, intrucat notorietatea ceaiului este mult prea mare. Atat de mare, incat pe la jumatatea secolului al XVII-lea America este sedusa si ea, Noul Amsterdam (cum s-a numit Manhattan-ul inainte de a deveni New York) acceptand cu placere si cu obedienta coloniala viciul adus aici de faimosul Peter Stuyvesant.

1661 este anul primei dezbateri academice asupra ceaiului: reuniti in conclav, medicii olandezi ii elogiaza proprietatile curative, in timp ce confratii lor germani si francezi i le contesta vehement. Fara nici o legatura cu reprosurile tamaduitorilor de aceeasi natie, la 1680, marchizul de Seven decide sa adauge in ceai lapte.

In continuare, lucrurile isi urmeaza ciclicitatea economica: East India Company (replica britanica, fondata la 1600 de Elisabeta I, a companiei olandeze omonime) isi intensifica activitatea si cucereste – pe langa Batavia (Djakarta, in Indonezia de azi) – noi teritorii free-trade (Malaya, Ceylon), numarul vaselor care transporta ceaiul spre Europa sporeste, pretul per livra scade, ceainariile apar precum ciupercile dincolo si dincoace de Canalul Manecii (ceaiul devenind parte a etichetei in Marea Britanie), moda elitista devine necesitate cotidiana.

Arealurile de productie se diversifica si ele. Asta fiindca nu mai primeaza doar cantitatea (numai Anglia ajunge sa cumpere anual, la inceputul secolului al XVIII-lea, peste 800.000 de pfunzi – cca 360.000 kg), ci si calitatea. De pilda, in 1697 este atestata prima plantatie din Taiwan, acolo unde se va produce celebra varietate Formosa, considerata azi sampania ceaiurilor.

Dualitatea bautura de placere vs remediu medicinal se mentine. La cafeneaua londoneza Garraway, pe la 1657, se fac cure cu ceai pentru eliminarea pietrelor de la rinichi ori pentru combaterea insomniei. Pentru britanici, de altfel, ceaiul se instaureaza ca bautura totala, gratie si circumstantelor biografice ale regelui Carol al II-lea. Pe de o parte, acesta crescuse in Olanda, pe de alta parte se casatorise, in 1667 (in exil), cu infanta portugheza Catherina de Braganza, beneficiind astfel de o dubla cultura a ceaiului, filtrata deja istoric de cele doua imperii coloniale. Cand monarhia este restaurata si suveranii se intorc triumfal in Anglia, ceainicul concureaza deja sceptrul. Dupa 1700, ceainariile (de pilda Tom’s Coffee House a lui Thomas Twinning, devenita, in 1717, Golden Lyon) capata o faima speciala. Practic, nu erai considerat om de lume daca nu frecventai o asemenea institutie. Nu-i greu de inteles de ce in Anglia se dezvolta o intreaga mistica sociala a ceaiului, de la breakfast tea, la five o’clock tea al gentlemanului. Pentru a veni in intampinarea cerintelor consumatorilor de toate rangurile, premierul britanic Robert Walpole reduce, in 1723, impozitele pe ceai. Totusi, in coloniile de peste Ocean, taxele vor fi considerate impovaratoare de catre sustinatorii miscarii de independenta. Folosindu-se de acest pretext, ei organizeaza, in 1773, The Boston Tea Party, adica, deghizati in nativi americani, iau cu asalt vasele East India Company si arunca baloturile cu ceai peste bord, in apa clocotind de idealuri revolutionare si autonomiste. In acest ceainic imens care substituie rada portului din Massachusetts se afla radacinile lichide ale viitoarei Declaratii de Independenta.

Intre timp, in capitala Imperiului Britanic, se pritocesc idei noi. Pentru a reduce dependenta de importuri de pe terte piete, faimosul naturalist Sir Joseph Banks este angajat sa aclimatizeze in India ceaiul chinezesc. Initial – adica vreme de vreo cincizeci de ani – demersul esueaza, insa, ulterior, in regiunea Assam este identificata o varietate indigena, asa incat India (si, implicit, Londra) descopera o noua sursa de ceai ieftin. La o asemenea abundenta a materiei prime, oportunitatile de afaceri se inmultesc natural. In consecinta, premierul Charles Grey (al doilea conte – „Earl“ – Grey, care se va regasi pe etichetele cutiilor si pliculetelor de ceai) ridica, in 1833, monopolul Companiei Indiilor de Est, liberalizand comertul cu ceai. Cum, in anul 1869, se deschide Canalul de Suez, rutele de aprovizionare se scurteaza drastic, indiferent ca vasele incarcate cu ceai vin dinspre China, Ceylon sau India (unde, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, se infiinteaza uriasele plantatii din Darjeeling).

Din porturile britanice, vasele de tip Clipper duc mai departe aceasta incarcatura in America, incurajate si de faptul ca, din 1849, restrictiile de navigatie intre Anglia si fostele colonii rebele sunt abolite. La New York, in 1859, George Huntington Hartford si George P. Gilman dezvolta Great American Tea Company, prima retea nationala de retail din domeniu. Cei doi vor ajunge curand sa cumpere integral incarcaturile cu ceai ale navelor sosite din Asia, via Anglia. Din 1869, o mare parte dintre aceste incarcaturi provin din Ceylon, unde o ciuperca distrusese definitiv plantatiile de cafea, lasand cale libera dezvoltarii celor de ceai. Tot aici, incepand cu 1890, va scrie istorie un abil comerciant britanic, Thomas Lipton, al carui lant de magazine din Anglia numara peste 300 de unitati.

Intre timp, in America se revolutioneaza intamplator – dar de doua ori – consumul de ceai. Mai intai, in 1904, Richard Blechynden este obligat de canicula din timpul Targului Mondial de la Saint Louis sa le ofere vizitatorilor ceai rece, semnand astfel certificatul de nastere pentru… „ice tea“. Apoi, in 1908, importatorul newyorkez Thomas Sullivan le trimite potentialilor clienti mostre de ceai in pliculete de matase. Asa apare… ceaiul la plic, in momentul cand unul dintre clienti scapa, din greseala, o asemenea mostra in cana cu apa fierbinte. Nu va suna cunoscut aceasta istorie? Cu vreo 5.000 de ani inainte, unui anume Shen Nung ii cazusera in ceasca niste frunzulite aromate…

FACTS

Tea books

FICTIUNE
1. A Cup of Tea: A Novel of 1917 de Amy Ephron. Destine intersectate ale unor femei din New York la finalul primului Razboi Mondial.
2. Tea in the Harem de Mehdi Charef. Un emigrant arab se confrunta cu civilizatia occidentala.
3. The Tiger Who Came to Tea de Judith Kerr. Carte de aventuri fantastice pentru copii.
4. Blood, Sweat and Tea de Tom Reynolds. Epopeea unei ambulante londoneze.
5. Death by Darjeeling (Tea Shop Mysteries) de Laura Childs. Roman politist despre o crima savarsita cu ajutorul unei cesti de ceai.

NONFICTIUNE
1.The Tea Companion: A Connaisseur’s Guide de Jane Pettigrew
2. The Book of Tea de Kakuzo Okakuro
3. The London Ritz Book of Afternoon Tea de Helen Simpson
4. Having Tea: Recipes and Table Settings de Ticia Foley & Catherine Calvert
5. Tea and Etiquette: Taking Tea for Business and Pleasure de Dorothea Johnson