Intoarcerea dinozaurilor

Studiul aprofundat al unor ramasite de dinozauri aflate intr-o stare de conservare exceptio­nala a relevat „supravietuirea“ unor componenti organici in interiorul oaselor. Echipele de cercetatori conduse de Mary Schweitzer sau R. Pawlicki au utilizat diferite procedee analitice de extragere/identificare a materialului organic eventual conservat, de la analize imunohisto­chimice, sau de spectrometrie si spectroscopie de masa, pana la investigatii prin microscopul electronic, iar rezultatele au fost de-a dreptul surprinzatoare. Au fost identificati diversi compusi organici, inclusiv proteine de tipul keratinei (ce alcatuieste azi penele pasarilor), in structuri asemanatoare penelor la theropodul Shuuvuia din Mongolia, ori de tipul colagenului (principalul component organic al oaselor) la Tyrannosaurus rex din Statele Unite.

Totodata, au fost identificate structuri inca flexibile, tubulare, ce reprezinta cel mai probabil vase de sange, structuri colorate in rosu-brun ce ar putea reprezenta celule rosii din sange si, in final, marea surpriza – structuri membranoase, ce reprezinta probabil celule (osteocite – celule ce intra in alcatuirea tesutului osos). Surpriza cea mai mare a acestor cercetari este descoperirea unor continuturi in interiorul presupuselor osteocite (fapt ce sugereaza ca, oricat de improbabil ar parea, inclusiv continutul intracelular se poate conserva pe perioade de cateva zeci de milioane de ani); exista insa si raportari, inca neconfirmate, ale descoperirii de urme de ADN in osteocite! Iar metodele analitice aruncate in batalie, din ce in ce mai sofisticate, promit descoperirea unor noi detalii, unor noi elemente de tesuturi moi si poate, cine stie, chiar izolarea unor secvente de ADN – lucru considerat daca nu de domeniul fanteziei, cel putin extrem de improbabil acum 10-15 ani, in timpul marii efervescente produse de Jurassic Park.

• Iată cum o simplă cană cu ceai poate deveni un detector de particule!
• Pentru prima dată în istorie, astronomii au fotografiat îndeaproape o stea din afara galaxiei Calea Lactee

Este – sau va fi – deci posibila clonarea unor monstri preistorici? Raspunsul suna, in mod definitiv, DA, iar recentele studii efectuate asupra unor exemplare de mamuti congelati in permafrostul siberian arata si directia in care vor evolua aceste studii. Este posibila clonarea – readucerea la viata – a dinozaurilor? In cazul acesta, lucrurile sunt mai putin certe, iar raspunsurile date de specialisti – inca ambigue. Dar, in orice caz, mult diferite si mai optimiste (chiar daca in mod rezervat) decat cu un deceniu in urma.

Foto: Discovery

FACTS

»In paleontologia vertebratelor si in anatomia comparata, epoca era dominata de figura autoritara a anatomistului francez Georges Cuvier, care sustinea ca „dintr-un singur os se poate reconstitui intregul animal” (si, spre cinstea lui, dovedise ca acest lucru este posibil, pe seama numeroaselor resturi de mamifere fosile descoperite in carierele de piatra si gips din jurul Parisului). Insa resturile de „dinozauri“ le dadeau de furca lui Cuvier si colegilor lui: din cate puteau ei sa isi dea seama, acestea proveneau de la reptile, dar de la niste reptile care, in multe privinte, semanau mai curand cu mamiferele sau cu pasarile. In plus, ramasitele descoperite sugerau existenta unor animale de dimensiuni gigantice, mult mai mari decat orice reptila cunoscuta (in acel moment, dar si in prezent).

Aceasta fascinatie este insa si produsul publicitatii de care au beneficiat animalele cu pricina – incepand de la benzi desenate in care calatori in timp il infrunta pe Tyrannosaurus rex sau de la romane stiintifico-fantastice ai caror eroi sunt amenintati de dinozauri ori de rudele lor zburatoare, pterozaurii, pana la superproductii cinematografice precum seria Jurassic Park a lui Steven Spielberg.

Ramane insa o intrebare importanta (si care a fost pusa pe forumuri de numerosi spectatori ai Jurassic Park-ului): este, sau va fi in viitorul apropiat, posibila obtinerea de material organic apartinand dinozaurilor – si pastrat timp de peste 65 de milioane de ani – care sa permita o operatie de inginerie genetica asemeni celei prezentate in Jurassic Park?

Mult timp, raspunsul la aceasta intrebare a fost considerat a fi un net NU. Cercetari recente insa par sa arunce o lumina noua asupra dinozaurilor, in latura lor de animale in „carne si oase“. „Oase fara carne” Una dintre axiomele paleontologiei (ramura de stiinta care se ocupa cu descoperirea si studiul resturilor de organisme din trecutul Pamantului) spune ca doar o foarte-foarte mica parte din totalitatea organismelor care au trait in imensitatea de timp ce incepe acum 3,8 miliarde de ani (momentul din care, cel putin in stadiul actual al cunostintelor, putem vorbi despre existenta vietii pe Terra) va putea fi descoperita vreo­data.

Motivele acestei „cenzuri“ importante sunt lesne de inteles. Si cu cat animalele preistorice au trait mai demult, cu atat sansele pastrarii chiar si a resturilor cele mai rezistente scad vertiginos. Iar dinozaurii (in afara acelor bijuterii multicolore pe care le numim, din ignoranta obisnuinta, „pasari“) au disparut de mai bine de 65 de milioane de ani…

Dinopasari Archaeopteryx, ale caror prime exem­plare de schelete invelite de penaj au fost descoperite in anii 1850-1870, in carierele de calcar litografic de varsta jurasica (155 de milioane de ani) din Bavaria, reprezenta, pentru din ce in ce mai multi cercetatori, dovada existentei unor legaturi de inru­dire-descendenta intre dinozauri si pasari. Cu toate ca persista controverse serioase asupra acestui subiect, paradigma acceptata in acest moment de majoritatea cercetatorilor sustine ca dinozaurii (mai precis un anumit grup de dinozauri pradatori, asa-numitele theropode) sunt stramosii pasarilor.

Acesta este motivul pentru care multi cercetatori considera ca dinozaurii nu au disparut, ci sunt inca printre noi – sub forma pasarilor. Asemanarile morfologice la nivelul scheletului sunt izbitoare – de fapt, unele dintre scheletele de Archaeopteryx cunoscute au fost catalogate mai intai drept theropode de talie mica. Insa pasarile, inclusiv Archaeopteryx, pareau sa dispuna de ceva in plus, ceva ce le facea pasari si nu doar simple reptile: penajul.

Dinozaurii erau doar niste reptile „cu upgrade“, nimic mai mult. Pana cand, in urma cu ceva mai mult de 10 ani, depozitele Cretacic inferioare din nord-vestul Chinei au inceput sa furnizeze tot mai multi dinozauri tipici – dar prevazuti fie cu o cuvertura integumentara rudimentara (ca la Sinosauropteryx sau Beipiaosaurus), fie chiar cu un penaj dezvoltat, bine individualizat (Caudipteryx, dromaeosauride).

Alte descoperiri, in principal din Desertul Gobi, sugerau ca unele modele de comportament considerate tipic aviene (de exemplu clocirea oualor) aparusera deja la stramosii lor theropozi. Specimene extrem de bine conservate, in medii hiperprotective, au pastrat impresiuni ale corpului moale si au demonstrat existenta unor creste, guse, spini dermici, contribuind la detalierea aspectului exterior al dinozaurilor. Alte specimene, inca si mai norocos conservate, au fost descrise ca prezentand im­presiuni ale organelor interne – ficat, tract digestiv, chiar si inima si sistem circulator.

Cu fiecare nou element, spectaculos in sine, care se adauga, dinozaurii prindeau viata. De fapt, forma, caci viata in sine inca lipsea. Va fi posibila clonarea? Insa dezvoltarea metodelor de investigatie biochimica si utilizarea lor in paleontologie au facut posibil si acest ultim pas. (De remarcat, totusi, ca primele rapoarte asupra identi­fi­carii unor resturi de tesuturi moi in oase de dinozauri dateaza de peste 40 de ani! Ele au ramas insa izolate si nediscutate pana la avalansa noilor descoperiri.)