Frica

Sau in Israel, unde traiul sub spectrul atacurilor arabe a creat statul inarmat pana in dinti de azi. A arunca vina fricii pe altii e un gest destul de frecvent si in zilele noastre: in scrierile feministelor americane, industria cosmeticelor este vazuta ca o unealta de oprimare a femeilor de catre barbati pentru ca acestora din urma le-ar fi frica de ele.

Si, invers, o comu­nitate ajunge sa se laude cu fricile sau angoasele care ii aduc avantaje: aceleasi scrieri feministe sustin ca violul este „procesul constient de intimidare prin intermediul caruia barbatii le mentin pe femei intr-o stare de frica“ – idee menita sa-i culpabilizeze pe toti barbatii si sa motiveze astfel revendicarea a tot felul de compensatii, dupa modelul revendicarilor formulate de catre evrei fata de neevrei sau de catre negri fata de albi. In fine, la nivel individual, raportul dintre fricile avuabile si cele inavuabile sta cam la fel, iar capacitatea individului de a se sugestiona ca nu are motive sa se teama atunci cand stie ca frica i-ar putea submina identitatea este remarcabila si sustine instinctul de conservare intr-un mod uneori uimitor de subtil.

• De Crăciun au loc mai multe atacuri de cord decât în oricare altă zi din an
• De ce uneori zăpada pare albastră?

Trebuie oare sa intelegem frica doar ca pe o pacoste morala, de care ar fi mai bine sa ne putem lipsi? Medicii amintesc ca numai ratiunea nu ajunge pentru a feri omul de pericolele de care frica il protejeaza pe animal. Ba chiar se poate spune ca fricile considerate instinctive (de apa, de intuneric sau de foc) sunt insuficiente pentru a-l feri pe omul de azi de pericole, pentru ca acelasi copil care se teme de foc poate sa nu recunoasca amenintarea pe care-o reprezinta gazul sau electricitatea.

Iar disparitia capacitatii de a simti frica e o forma de orbire psihica periculoasa: sindromul Kluever-Bucy, consemnat prima oara in practica medicala in 1939, inhiba reactiile emotionale si nu mai permite recunoasterea expresiilor fizice ale fricii sau ale furiei. Cercetatorii considera ca aceasta incapacitate extrem de rara urmeaza unor maladii degenerative, tumori sau anomalii ale irigarii sanguine in creier.

Sindromul a fost descris la maimutele care suferisera lobotomii: lipsite de lobii temporali, deci si de amigdala, maimutele s-au lasat mangaiate de oameni si n-au mai avut nici o reactie la vederea unor inamici traditionali ai speciei lor, ca jaguarii sau serpii, chiar cand acestia le-au atacat. Daca idealul nu este, deci, disparitia completa a fricii, ceea ce ar insemna suprimarea sistemului natural de reactie fata de pericole, exista insa nenumarate situatii cand frica e considerata inoportuna, fiindca limiteaza capaci­ta­tea de actiune si impiedica individul sau comunitatea sa-si duca la indeplinire scopurile.

Studentul inaintea unui examen, indragostitul inainte de a-si marturisi sentimentele sau criminalul inainte de a ucide au sanse de a ajunge mai aproape de starea de dezinhibare mult dorita gratie alcoolului sau drogurilor; si din primul, si din al doilea Razboi Mondial, au ramas cunoscute povestile despre soldatii carora li se dadea sa bea inainte de a porni la lupta.

Echilibrul obositor al terorii
La inceputul lunii mai a anului trecut, nimeni nu murise in Franta din cauza sindromului respirator acut sever – SARS – si doar sase cazuri probabile fusesera semnalate; cu toate acestea, 63% dintre francezi s-au declarat infricosati de virus. Explicatia consta in faptul ca era vorba despre o amenintare invizibila, nepalpabila, despre care nu existau certitudini stiintifice, ci doar ipoteze; la fel stau lucrurile si in cazul altor frici difuze ale vremii noastre, de la teama de organismele modificate genetic sau de E-urile din alimente, la teama de radiatiile telefoanelor mobile.