Cercul iluzionistilor disparuti

Timp de multe sute de ani, oamenii au crezut in existenta unei doctrine secrete menite a darui catorva initiati capacitatea de a domina si manipula fortele invizibile al Universului, ca si realitatea vizibila. 

De-a lungul secolelor, in tentativa lor de a descifra si interpreta Lumea, oamenii au creat un numar urias de credinte si sisteme de gandire. Trei dintre ele – religia, filosofia si stiinta – si-au mentinut respectabilitatea istorica, dar magia, disciplina care intr-o vreme forma cu acestea un corp unic, este la ora actuala doar tolerata, preponderent ca forma de spectacol. Totusi, pe cand unii rad auzind de magi, vrajitori si maestri, altii considera magia singura expresie culturala umana care a tinut piept mi­leniilor, in timp ce imperiile, reli­giile, moralele s-au prabusit, ca de altfel si numeroase certitudini ale stiintei, mai mult sau mai putin norocoase. 

Potrivit unei scheme clasice, pozitiviste, de care cultura oficiala nu s-a eliberat inca total, magia ar repre­zenta o etapa primitiva a raporturilor dintre om si sacru. Dupa primele doua stadii, magic si religios, umanitatea ar fi trebuit sa intre in cel de-al treilea, gloriosul stadiu stiintific; in epoca stiintei, magia ar fi tre­buit sa dispara cu incetul, iar religia sa-si reduca mult din importanta.

Iata insa ca epoca magiei in istoria Occidentului s-ar putea sa fie nu Evul Mediu sau Renasterea, ci secolele XX si XXI, avand in vedere ca de la marea resurectie a ocultismului si ezoterismului, care a avut loc cam in acelasi timp (ultimele decenii ale secolului XIX) in Franta, Anglia si Statele Unite, magia s-a dezvoltat intr-un crescendo ale carui ecouri ajung pana in zilele noastre. 

Totusi, in stadiul actual al cunoas­terii, traditiile magice exista doar sub forma de vestigii – ramasite mai mult sau mai putin acoperite de numeroa­se straturi ulterioare, religioase si filosofice. Dar asta nu inseamna ca viitorul ii este definitiv interzis magiei autentice sau unor derivate ale acesteia pe care convingerile istorice si prejudecatile intelectuale ale omului modern le accepta mai usor. 

Sociologii si-au redescoperit interesul pentru magie plecand de la numeroasele studii pe care, incepand din anii 1970, au fost nevoiti sa le consacre miscarilor religioase. Inven­tariind aceste miscari, au sfarsit prin a descoperi unele carora simpla eticheta de miscare religioasa nu prea li se potrivea. Experienta pe care aceste grupuri o propuneau discipo­lilor nu era tocmai religioasa, ci mai degraba magica. 

Magia nu solicita umil favorurile altei lumi.
Pozitia de inferioritate a creaturii, care invoca si asteapta salvarea Creatorului, nu exista aici. Tacerii divinitatii implorate, magia ii opune exigenta unui raspuns, instau­rand o comunicare cu supranaturalul sub forma unui dialog dotat cu o eficacitate imediata. Potrivit sociologilor americani Rodney Stark si Williams Sims Bainbridge, principala diferenta dintre religie si magie consta in faptul ca, in fata problemelor omenesti, religia ofera compensatii generale (o viziune asupra lumii in care intrebarile ce-l preocupa pe om isi gasesc un raspuns global), pe cand magia propune mai degraba compensatii individuale (menite a rezolva problemele una cate una). Din acest punct de vedere, liderul religios care promite avantaje in lumea de dincolo sau intr-un plan pur spiritual ar trebui sa aiba o viata mult mai linistita decat magicianul. Pentru ca acesta din urma nu numai ca intra in jocul cererii si al ofertei, dar se si expune imediat validarii empirice a afirmatiilor lui. Daca a promis vindecarea, dragostea sau succesul, va putea amana o vreme realizarea acestora, dar, intr-un final, i se va cere socoteala. Imediatul este un atribut universal al acestei lumi, inteles ca negare a distantelor impuse de spatiu si timp; vointa magica nu este niciodata constransa la asteptare, ea presupune realizarea rapida a dorintelor si scopurilor sale. 

Tot ce apartine sferei magice pare ireconciliabil cu planul profan; pe langa mister, care-i confera specifici­tate, o calitate fundamentala a universului magiei rezida in spiritua­li­zarea fiintelor si a lucrurilor: orice realitate, oricat de triviala, este capa­bila in mod constant sa se transforme in spirit si sa intre intr-un raport consubstantial cu suprana­tu­ra­lul; altfel spus, face sa existe intot­dea­una si pretutindeni o posibilitate de participare la decizia zeilor. 

Magicianul
Figura magicianului poate fi definita de particularitati individuale, psihice sau fizice, ori, la modul general, de tot ceea ce se afla in afara normei, de la vivacitatea privirii si inrosirea ochi­lor pana la infirmitati, de la afectiuni psihice la homosexualitate, de la varsta deosebit de inaintata la faptul de a avea un frate geaman. 

Toate aces­te insusiri pot insa doar sa pre­dis­puna o persoana la doban­direa statu­tu­lui de magician; acest statut nu poa­te fi atins fara initiere, proces care definitiveaza separarea individului de normalitatea sociala. 

Initierea inregistreaza, intr-o prima faza, dependenta aspirantului magi­cian fata de supranatural: nefiind consa­crat inca, el se afla intr-o pozitie de inferioritate in raport cu fortele pe care mai tarziu le va stapani.  

In Groenlanda si in Labrador, un urs devoreaza un novice lasandu-i doar scheletul, pe care se presupune ca si-l va putea „contempla“ inainte de a-si regasi forma umana. In Sudan, in Muntii Nuba, initiatului i se crapa capul pentru ca spiritele sa poata patrunde in el. Pe parcursul ceremo­niei de initie­re, care include o prega­tire ascetica deosebit de aspra, acom­paniata de o falsa moarte, novicele face o calatorie in supranatural (subteran, subacvatic sau celest). O astfel de trecere intr-un plan extrau­man corespunde pierderii de catre neofit a anumitor insusiri omenesti. Pe drumul de intoarcere, care mar­chea­za accederea la statutul de magi­cian profesionist, subiectul a devenit deja o fiinta hibrida (exterior uman si substanta supraumana), a carui juma­tate magica este atestata de diferite semne: limba gaurita, de exemplu, in Australia, sau prezenta unor obiecte ce simbolizeaza puterea primita de la fiintele supranaturale pentru a fi folosita in beneficiul oamenilor. 

Aceasta fiinta hibrida poate lua diferite forme, uneori asistandu-se la o metamorfoza: trupul magicianului se transforma in cel al unui animal (indienii Navajo din Arizona cred ca acesta devine lup). Poate surveni si o dedublare: magicianul devine capabil sa-si trimita propriul suflet in misiune intr-un loc ales chiar de el, iar sufletul isi va indeplini sarcina dupa ce se va fi materializat (in Australia, la tribul Kurnai, „barn“-ul isi trimite sufletul sa-i spioneze pe dusmani).  Alteori, se creeaza un fel de joint-venture intre vrajitor si un spirit sau un animal: acesta din urma ii sare in ajutor, conferindu-i darul ubicuitatii. 

Arsenic si fantasme
La trei ani dupa moartea prestidigi­ta­t­orului francez Robert-Houdin, s-a nascut Harry Houdini, confundat de multe ori cu predecesorul sau. In realitate, Harry Houdini este doar un pseudonim, adoptat in onoarea celebrului maestru in ale magiei de catre Ehrich Weiss (Erich Wiesz), nascut in 1874 intr-o familie de evrei budapestani si emigrat in America. Si pasiunea acestuia pentru arta magiei friza patologicul, specialitatea lui fiind evadarile din lazi, cufere, camasi de forta si celule de inchisoare, ferecat fiind in lanturi si catuse.  

Dupa mai bine de 80 de ani de la moartea sa, petrecuta in noaptea de Halloween a anului 1926, Harry Hou­dini va iesi, probabil, si din cavoul de marmura unde este ingro­pat (cimi­tirul din Queens, New York), pentru a dezvalui misterul mortii sale, intr-o – cel mai probabil – ultima evadare.  

Conform unei stiri de data recenta, ceea ce a mai ramas din trupul de un metru si 60 de centimetri lungime al celebrului magician va fi exhumat in curand de catre un stranepot, convins ca faimoasa lui ruda nu a murit din cauza unei peritonite provocate de lovitura de pumn a unui admirator sceptic, decis sa verifice rezistenta la impact a magicianului. Stranepotul este convins ca Houdini a fost asasinat cu arsenic de dusmanii sai cei mai inversunati, „spiritualistii“, pe care, in „cruciada“ sa personala, Houdini a incercat sa-i demaste ca sarlatani.  Misterul mortii lui Houdini, alimentat de carti si transformat in legenda, este inca o data scos la rampa. De aceasta data, o simpla analiza de laborator a ramasitelor magicianului va fi de ajuns pentru a-l rezolva.

Foto: Reuters, Northfoto

FACTS

Nume mari

Robert-Houdin, nascut la Blois in 1805, este considerat de multi cel mai mare iluzionist al tuturor timpurilor. Ceasornicar din tata-n fiu, pe numele lui adevarat Jean-Eugene Robert, a devenit interesat de iluzionism dupa ce a citit o carte pe care librarul i-a dat-o din greseala. A devenit magician profesionist la 40 de ani si in urma lui a ramas un volum de amintiri, „Memoires d’un prestigeur“ (1852), un fel de autobiografie imbogatita cu fantezii anecdotice.  In secolele XIX si XX, au trait unii dintre cei mai mari artisti din istoria magiei.  Magicienii Herrmann au compus una dintre cele mai importante familii „magice“ din istorie. Carl, nascut in 1816 la Viena, a fost primul care a urmat cariera de prestidigitator, castigandu-si celebritatea in Europa si America gratie unor numere din repertoriul lui Robert-Houdin: suspendarea in aer sau sticla care nu se goleste – autentice miracole in ochii publicului profan. Fratele mai mic al lui Carl, Alexander, a continuat traditia familiei in Statele Unite, ca de altfel si nepotul sau, Leon.   Un alt mare prestidigitator al secolului XIX a fost Kellar, un tanar de origine umila, plecat din Germania in America in cautarea norocului. A devenit faimos la New York mai ales datorita calitatilor sale de actor. S-a retras din activitate in 1908 si a murit 18 ani mai tarziu, dar spectacolele i-au fost continuate de discipolul sau, Howard Thurston, al carui perfectionism maniacal l-a facut sa-si depaseasca in faima maestrul.  In prezent, David Copperfield este considerat cel mai mare iluzionist din lume, datorita incredibilelor numere de magie prin care a facut sa dispara Statuia Libertatii si a traversat Marele Zid Chinezesc.

Limbajul zeilor

Iluzia indiana aidoma unui imblanzitor de serpi, un fachir arunca o funie catre cer. In loc sa cada pe pamant, aceasta ramane intinsa in pozitie verticala. Un tanar se urca pe ea si dispare. Intr-una dintre versiunile povestii, din inaltul cerului cad halci insan­gerate din trupul baiatului. Acesta reapare insa, in cele din urma, sanatos si voinic, smulgand aplauze si urale asistentei incremenite de teroare. Este vorba despre cel mai mare truc al tuturor timpurilor, spun prestidigitatorii, unul niciodata descifrat, care-l convinge pe omul obisnuit ca la mijloc se afla inefabilul supranatural. In cartea The Rise of the Indian Rope Trick. How a Spectacular Hoax Became History, Peter Lamont – cercetator in cadrul Universitatii din Edinburg, specialist in istoria iluzionismului – se intreaba exact contrariul: exista oare cu adevarat un mister al franghiei indiene?  Asta pentru ca, atunci cand iluzionistii europeni le cer colegilor lor indieni sa le explice trucul, descopera cu surprindere ca majoritatea nici n-a auzit despre asa ceva. Din cand in cand cate un vrajitor indian incearca un truc similar, dar se dovedeste ca o face doar pentru ca a auzit despre el de la europeni. Aceasta este teoria lui Peter Lamont, destul de convins ca a identificat originea povestii intr-un articol semnat de un anume Fred S. Ellmore si publicat in Chicago Daily Tribune in 1890, perioada ramasa in memoria americanilor prin brutala lupta pentru suprematie (a vanzarilor) intre cotidianele din Chicago. Pseudonimul redactorului, cu o transparenta referinta la a „vinde mai multe (sell more) exemplare“, il ascundea pe John Elbert Wilkie (1860-1934), devenit mai tarziu primul sef al Serviciilor Secrete ale Statelor Unite. In articol, „Ellmore“ sustinea ca trucul nu se bazeaza pe altceva decat pe o hipnoza in masa. Dar tot el marturisea, dupa doar cateva saptamani, ca nu fusese niciodata in India si ca inventase intregul articol. Explicatia lui, considerata improbabila de catre specialistii in hipnoza, circula si la ora actuala.  La cativa ani dupa intamplare, jurnalele de calatorii ale epocii consemnau multe referiri la un fapt destul de obisnuit printre iluzionistii indieni: abilitatea tinerilor de a se catara pe pari de bambus extrem de inalti si subtiri, tinuti eventual in echilibru pe pieptul unui fachir. In linia unui asemenea montaj trebuie pusa si „disparitia“ baiatului, explicabila prin jocuri de oglinzi si prin agilitate, dar si prin faptul ca bambusul poate fi imbracat astfel incat sa semene a franghie. Dupa cum povesteste, Lamont a vazut el insusi in India o „franghie“ care a fost aruncata in vazduh si a ramas intepenita acolo, dupa care un baiat s-a catarat pe ea, fara insa sa dispara.  In cele din urma, interesanta in cartea lui Lamont nu este atat ipoteza originii americane a unui truc indian, cat redeclansarea polemicii pe aceasta tema.  »Alba-neagra Termenul „magie“ este de origine greaca (magheia) si inseamna stiinta, intelepciune.  Exista diferite tipuri de magicieni – diferiti insa nu prin natura pute­rilor lor, care sunt identice, ci prin felul in care se folosesc de acestea si prin rolul pe care il joaca ei in comunitate. Apartin categoriei vrajitorilor „buni“ asa-numitii medicine-men (doftori), witch-doctors (vindecatori de vrajitoare), angekok (la eschimosi) si samani.  Samanismul se distinge printr-o doctrina elaborata, care sustine existenta a trei regate in succesiune ierarhica, de la cel al luminii si al spiritelor benefice, pana la regatul tenebrelor si al raului, trecand prin spatiul intermediar al oamenilor. Samanul, care practica divinatia, medicina magica si exorcizarea spiritelor rele, are rolul de a domni asupra sufletelor mortilor, de a cunoaste dispozitiile spiritelor si de a le influenta prin transfer psihic sau disociere mentala (sufletul lui paraseste trupul si calatoreste spre lumea fapturilor fara corp).   La polul opus se afla magia neagra, vrajitoria, combatuta pretutindeni de autoritatea constituita si des atacata de rivala sa „alba“. Magia neagra se afla in ilegalitate, se ascunde pentru ca reprezinta o amenintare la adresa edificiului mitic oficial, fie el magic ori religios. Mediul natural al vrajitoriei este dezordinea, haosul; daca magia este produsul unei gandiri elitiste, vrajitoria trimite la o complicitate colectiva; ritualurilor comun acceptate si ezoterice ale magiei „albe“, vrajitoria le opune practici interzise, in care fiecare participant poate fi protagonist. In secolul al XVII-lea, mari grupuri de persoane participau la Sabat, procesiune care avea loc noaptea, in apropierea unor ruine; toate fanteziile sexuale isi gaseau aici locul, in cadrul unui carusel infernal, favorizat de consumul de halucinogene.  Caracterul de litanie de neinteles al formulelor magice rezulta in parte din faptul ca, in decursul secolelor, textul vrajilor s-a condensat, s-a redus la semnificatii minimale; de exemplu, blestemele s-au transformat in simple enuntari de nume proprii, iar numele in simple initiale.    Amuletele sau talismanele, a caror confectionare reprezinta una dintre practicile centrale ale magiei, au sarcina de a alunga nenorocirile si a procura fericirea. Puterea reala a acestor obiecte deriva din insasi fiinta magicianului care le-a fabricat sau le-a investit cu forta, dar exista si amulete care nu au trecut prin mainile unui astfel de expert si care isi datoreaza virtutile unor calitati intrinseci: pietre pretioase, metale rare, obiecte asociate unui eveniment fericit, combinatii rezultate din fuziunea unor ingrediente rare; chiar si anumiti indivizi, faimosi pentru norocul lor, preiau cateodata functia de talisman.

Hocus-pocus

Altereaza perceptia si pacaleste simturile. Cei prinsi in valurile magiei vad, aud, miros, ating si simt lucruri care nu exista. Desi iluzionismul a fost privit intotdeauna ca o forma mai „neputincioasa“ de magie, usor de ridiculizat, profesionistii cred ca el reprezinta cea mai artistica forma a acesteia, deosebit de puternica in mainile pesoanelor care-i detin secretele.