Stapanii oceanelor

Cele doua mituri italiene
»Botezate cu numele a doi mari artisti ai Renasterii, Raffaello si Michelangelo reprezinta ultimul cuplu glorios de transatlantice italiene si au fost finalizate in 1965, pe santierele genoveze Ansaldo. La acea vreme, traficul aerian nu era foarte popular, motiv pentru care lansarea la apa a doua nave gemene (dupa modelul Rex – Conte di Savoia sau Queen Mary – Queen Elizabeth) pe ruta Genova – New-York era un eveniment pe deplin justificat.

Dotate cu cele mai moderne motoare instalate pana atunci pe o nava de pasageri italiana, erau capabile sa navigheze la o viteza de exercitiu de 26,5 noduri (49,10 kilometri pe ora) si la o viteza maxima de peste 30 de noduri pe ora. Ambele nave puteau transporta cate 1.775 de persoane. Raffaello avea lungimea de 276,2 metri, o latime de 30,3 metri si cantarea 45.911 tone, iar Michelangelo masura 275,5 metri lungime, 31,2 metri latime si avea o capacitate de 45.993 tone.

• Mințile noastre ar procesa limbajul la fel ca Inteligența Artificială
• De ce azbestul încă apare în unele produse cosmetice?

Dezafectate in vara anului 1975 si puse la pastrare la Portovenere, in provincia italiana La Spezia, cele doua transatlantice au fost vandute in 1976 marinei irakiene. In februarie 1983, Raffaello a fost scufundat la Bushire, in timpul unui raid aerian. Ancorat initial in portul Bandar Abbas, Michelangelo a fost dezmembrat de irakieni in 1991.

Transatlantice care au scris istorie
Santa Maria Golden Hind Great Britain Great Eastern

Primele trei nave cu panze care au reusit sa traverseze Atlanticul au facut parte din flota lui Columb. Caravelele se nu­meau Nina, Pinta si Santa Maria si aveau capacitati cuprinse intre 100 si 200 de tone. Cei 87 de membri ai echipajului de pe Santa Maria au ridicat ancora din portul spaniol Palos pe 3 august 1492.

Dupa descoperirea Americii, galioane cu capacitatea de o mie de tone au pus stapanire pe ocean. Unul dintre cele mai faimoase, Golden Hind, a navigat sub comanda lui Sir Francis Drake, corsarul aflat in solda reginei Elisabeta, si a avut drept obiectiv anihilarea actiunilor flotei spaniole.

A fost proiectat in 1843, de catre inginerul englez Isambard Kingdom Brunel, si este considerat primul transatlantic din istorie. Era dotat cu motor cu aburi si propulsie cu elice, avea coca din metal si umilea navele epocii prin capacitatea sa de 18.000 de tone.

Primul transatlantic cu aburi destinat transportului de pasageri a fost lansat la apa in 1858. Great Eastern a fost pro­iectat tot de I.K. Brunel; avea lungi­mea de 210 metri si latimea de 25, putand transporta 600 de persoane in cabine si 2.400 in dormitorul comun. Naviga cu o viteza de 13,5 noduri pe ora.

Lusitania Mauretania Titanic Andrea Doria

Nava turbo cu capacitatea de 31.550 de tone, Lusitania a reusit, in 1906, sa atin­ga viteza de 26 de noduri/ora, avand la bord 2.165 de pasageri. Lusi­ta­nia a intrat in cartile de istorie ca urmare a scufun­da­rii sale in 1915, de catre un submarin german. In urma incidentului, SUA au ho­­­tarat sa intre in primul Razboi Mondial.

Mauretania a fost a doua nava brita­ni­ca care a traversat oceanul inainte de de­clan­­sarea primului Razboiului Mondial. Lansata la 16 noiembrie 1907, pu­tea transporta 2.335 de persoane. Avea lungimea de 241,3 m si latimea de 26,9 m, cantarea 31.938 t si straba­tea marile cu viteze de 25 de noduri pe ora.

Cel mai faimos transatlantic din istorie a fost lansat la apa in 1911. Cu o capaci­tate de peste 46.000 t si avand 250 m lungime, putea transporta 2.600 de pa­sageri, la o viteza de croaziera de 22 de noduri pe ora. S-a scufundat din cauza coliziunii cu un iceberg, in noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912.

Construit pe santierele Ansaldo din por­tul Genova si lansat la apa in 1951, Andrea Doria este considerat de experti transatlanticul perfect. Bijuterie a mari­nei de pasageri italiene, nava avea lun­gi­mea de 213 m si cantarea 29.100 de tone. Pe 25 iulie 1956, s-a scufundat in urma ciocnirii cu nava suedeza Stockholm.

Oceanul Atlantic, fapt petrecut in 1838, istoria transatlanticelor oglin­deste imaginea societatii europene dintre secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, doua secole cruciale pentru istoria ulterioara a umanitatii. Astfel, ziua de 14 aprilie 1912 – cand Titanicul se scufunda in urma coliziu­nii cu un iceberg si peste 1.500 de oameni piereau in apele inghetate ale Marii Nordului – marcheaza naufra­giul „intarziat“ al secolului al XIX-lea, perioada a asa-numitei Belle Epoque, definita de stabilitate politica si de o indiscutabila suprematie europeana.

Un razboi purtat cu manusi de gala Istoria navigatiei transatlantice este istoria unei competitii, declansata de cele mai multe ori intre companiile de navigatie, dar si intre natiuni intregi, precum Anglia, Franta, Germania, afla­te intr-o concurenta acerba pentru realizarea celei mai mari, celei mai rapide si celei mai luxoase nave, deci pentru cucerirea suprematiei asupra marilor.

Rex constituie raspunsul dat de italieni navei germane Bremen, Nor­­mandie – replica francezilor la Rex-ul italian, iar Queen Mary – ri­pos­ta data de englezi francezilor la faimoasa lor Normandie, capodopera Art Deco. Dincolo de tehnologia avansata si de logistica demna de orice hotel de cinci stele, in interiorul sutelor de mii de tone de otel ale transatlanticelor, cu saloane si cabine mobilate opulent de catre cei mai vestiti arhitecti ai epo­cii si cu armate de personal gata sa le satisfaca pasagerilor privilegiati orice dorinta, atmosfera elitista si efemera transforma calatoria pe mare intr-una dintre cele mai sofisticate ocazii mon­de­ne la care putea aspira cineva.

Pe intreg parcursul calatoriei, nava de­bor­­da de distractii frenetice: balu­rile somptuoase alternau cu cinele de gala in compania capitanului, cu serile la cazinou, cu prezentarile de moda si cu spectacolele oferite de artisti de seama. In curand, pe fata marilor Mostenitorul absolut al transatlanticelor de odinioara va fi, fara doar si poate, mastodontul Freedom Ship: o nava cu lungimea de un kilometru si jumatate, latimea de 240 de metri si inaltimea echivalenta cu a unui bloc cu 25 de etaje. Va fi dotata cu aeroport si cale ferata pen­tru transportul pasagerilor de la pupa la prova; cu apartamente luxoase in locul cabinelor; cu un spital cu 600 de paturi; cu scoli, universitate si chiar cu un parc natural, intins pe opt hectare.

O insula plutitoare incredibila, un vis de 2,7 milioane de tone (de aproa­pe 60 de ori capacitatea Titanicului), proiectul este rodul imaginatiei infier­bantate a magnatului american Nor­man Nixon si va fi finalizat in circa doi ani. Pentru cei 115.000 de pasa­geri pe care ii va plimba in jurul lu­mii, Freedom Ship va reprezenta si un paradis fiscal, supus doar regle­men­­tarilor de drept maritim inter­na­tional.

Pe nava al carei echipaj va numara 15.000 de oameni, coman­dan­­tul va face legea si va oficia inclusiv casatorii. Daca Nixon nu are nici cea mai mica indoiala ca, din punct de vedere tehnic, Freedom Ship va fi finalizata fara probleme, „gurile rele“ au ince­put deja sa lanseze avertismente in lega­tura cu costurile exorbitante pre­su­puse de administrarea si intreti­ne­rea gigantului si cu dificultatile de re­me­diere a unor eventuale erori de proiectare. Dar ambitioasa constructie a lui Nixon nu este unica de acest gen.

Arhitectul parizian Jean-Philippe Zoppini lucreaza la un proiect denumit AZ: o structura de forma unui ou, cu lungimea de peste 400 de metri si cu latimea de 300, care aduce mai mult cu o insula cu elice decat cu o nava. In cele 4.000 de cabine, distribuite pe 15 punti, AZ va putea gazdui 10.000 de persoane. Ultima punte se va afla la 80 de metri deasupra nivelului marii. Nava va fi proiectata sa reziste unor valuri de 20 de metri inaltime si sa se deplaseze cu viteza maxima de 20 de noduri pe ora.