Animal de societate

Există animale solitare, care trăiesc izolate unele de altele, exceptând perioadele când se împerechează şi pe cele când unul sau ambii părinţi îşi cresc puii (dacă îi cresc). Şi există, de asemenea, animale care trăiesc în grupuri. Dar cum nimic de felul acesta nu poate exista fără o formă de organizare, se stabileşte în mod necesar un sistem de relaţii care structurează grupul. De la o specie la alta, sistemele sunt diferite, după cum şi structura grupurilor este diferită, aşa că nu se pot găsi prea multe puncte comune între un banc de peşti şi o ceată de maimuţe, de pildă.
În general, o organizare socială complexă, cu ierarhii clare şi reguli de comportament, este asociată unei poziţii aflate sus pe scara evoluţiei. Insectele sociale sunt fiinţe evoluate, iar printre mamifere cele mai complexe şi surprinzătoare societăţi se întâlnesc la primate – rudele noastre apropiate.

Pornind de aici, apare tentaţia (că oameni suntem!) de a trasa similitudini între relaţiile din cadrul societăţilor de animale şi cele din societatea umană. Mai ales că există cu adevărat asemănări între ceea ce se poate observa la animale şi ceea ce constatăm la noi şi la semenii noştri. Apropierile sunt mai pregnante când e vorba despre mamifere, clasă căreia cu onoare îi aparţinem şi noi. E interesant, desigur, să facem asemenea comparaţii, cu două rezerve: să ne ferim ca de foc de antropomorfizarea excesivă a acestor observaţii, prin atribuirea de facultăţi cognitive avansate şi comportamente intenţionate unor animale la care viaţa socială e reglementată de instinct; de asemenea, să ne ferim să judecăm legăturile dintre animale prin prisma moralei umane.

• Iată cum o simplă cană cu ceai poate deveni un detector de particule!
• Pentru prima dată în istorie, astronomii au fotografiat îndeaproape o stea din afara galaxiei Calea Lactee

Dacă reuşim să nu cădem în aceste capcane, putem face din căutarea unor astfel de asemănări o captivantă explorare ştiinţifică şi, totodată, un joc amuzant, nu lipsit de maliţie. De altfel, oamenii se amuză de când lumea cu acest soi de comparaţii.

Organizarea socială se referă, în general, la grupurile în care există o ierarhie şi/sau o diviziune a muncii. Nu este întotdeauna vorba despre o ierarhie liniară (cu indivizi alfa, beta şi tot aşa până la omega, ultimul în rang) sau poate nu e întotdeauna uşor să ne dăm seamă de rangul fiecărui individ în grup.

Cât de clară este organizarea depinde evident şi de cât de bine a fost studiată specia cu pricina.

Printre cele mai bine cercetate se număra insectele sociale: albine, termite, furnici. La toate există o diviziune a muncii care se traduce inclusiv prin deosebiri anatomice şi fiziologice. La termite, regina este însărcinată cu reproducerea, soldaţii (imaginea de mai jos) – cu apărarea coloniei, lucrătoarele – cu strângerea proviziilor şi cu îndeplinirea tuturor corvezilor din termitier.

La vertebratele superioare – păsări, mamifere – se întâlneşte mai degrabă un sistem de ranguri, o ierarhie în cadrul căreia unii indivizi sunt dominanţi în raport cu alţii.

Cine-i şeful aici?

Existenţa acestor ranguri se manifestă prin aşa-numita ordine a ciocănitului (pecking order), termen propus de cercetătorul norvegian Thorleif Schjelderup-Ebbe, într-o lucrare asupra păsărilor publicată în 1922. De exemplu, în cadrul grupurilor de găini el a observat existenţa unei ierarhii cu indivizi dominanţi şi indivizi dominaţi, având ca manifestare vizibilă loviturile cu ciocul pe care păsările şi le dau una alteia. Fiecare găina le ciocăneşte în cap pe cele subordonate ei (şi numai pe acelea) şi primeşte ciocuri în cap de la găinile de rang superior, pe care nu are voie sub nici un motiv să le atace. (Valabil şi la oameni: şefii ţipă la subalterni, dar câţi subalterni ţipă la şefi?)

O asemenea ierarhie a dominanţei există, de asemenea, la multe specii de mamifere. Ea a fost observată şi la carnivorele care trăiesc în grup,(de pildă la lupi,) şi la cirezile de vaci, şi la diferite specii de maimuţe. Şi, după cum bine ştim, există şi în cadrul grupurilor umane.

La cimpanzei, grupurile sunt deosebit de complex structurate. Indivizii de ranguri înalte (în frunte cu cel mai important, liderul grupului, individul alfa) intervin în conflicte, de obicei pentru a le aplana, şi au diverse privilegii: sunt primii care se hrănesc, dând şi altora din hrană dacă aceştia o cer cu gesturi de supunere; masculii plasaţi sus în ierarhie au prioritate la împerechere, profitând primii de orice femelă. Masculii sunt dominanţi faţă de femele, dar există şi ierarhii paralele, una a masculilor, cealaltă a femelelor.

Mai în glumă, mai în serios, specialiştii remarcă faptul că asemenea manifestări se întâlnesc şi în societăţile umane. Unii bărbaţii „puternici” (nu neapărat fizic, ci în virtutea rangului conferit de funcţie sau de avere) au pretenţia de a căpăta favorurile oricărei doamne de îndată ce binevoiesc să le ceară. S-a speculat mult, printre istorici, pe tema acelui droit du seigneur (dreptul seniorului) sau jus primae noctis (dreptul primei nopţi), obicei despre care mulţi oameni cred că exista în Evul Mediu. Este vorba despre convingerea că, ori de câte ori un bărbat se căsătorea, stăpânul feudal al locului – deci nu soţul – avea dreptul primul la graţiile miresei. Unii specialişti considera că practică a fost înlocuită ulterior cu plată unei taxe de către cei care doreau să se căsătorească. Nu este clar nici astăzi dacă obiceiul a existat cu adevărat în Evul Mediu european, deoarece istoricii nu au găsit dovezi limpezi în acest sens, dar unii dintre ei susţin că menţiuni asupra unei tradiţii similare – „iniţierea” tinerelor căsătorite de către un bărbat de rang înalt – ar exista încă în literatura mesopotamiană antică. Evident, era vorba despre un ritual, dar din ce trăsătură biologică a speciei Homo sapiens a rezultat acesta reprezintă un subiect grozav de interesant de explorat.

Ceea ce ştim deja este că există, la toate animalele, o tendinţa, inconştientă şi instinctuala, fixată în milioane de ani de evoluţie, care îndeamnă fiecare mascul să-şi perpetueze propriile gene, în dauna rivalilor săi. La numeroase specii există mecanisme complexe – fiziologice şi comportamentale – prin care fiece mascul încearcă să fie „primul în faţă”, mărind astfel posibilitatea că spermatozoizii săi să fecundeze ovulele femelei.

Agresivitate şi competiţie

Agresivitatea există la toate speciile de animale. De fapt, ceea ce numim agresivitate este expresia competiţiei – pentru hrană, pentru teritoriu şi pentru parteneri de reproducere – care guvernează viaţa indivizilor şi, prin ei, viaţa speciilor. Dar, deşi agresivitatea şi chiar agresiunile există, tragediile sunt aproape absente în relaţiile dintre congeneri. Conflictele, deşi nu sunt rare, sunt, de obicei, astfel conduse încât să se evite finalurile cu adevărat nefericite.
Dacă fiecare încăierare s-ar sfârşi cu moartea unuia dintre beligeranţi, specia ar dispărea foarte curând. Aşa că, de-a lungul evoluţiei, comportamentele s-au ritualizat: animalele şi-au dezvoltat un arsenal întreg de mişcări, atitudini şi sunete menite să exprime dominanţa agresivă şi opusul ei – supunerea. Adesea, simpla afişare a unei atitudini de superioritate este suficientă pentru a-i cuminţi pe subordonaţi. Dacă aceştia îşi uită locul, e timp întotdeauna pentru o afirmare mai apăsată a dominanţei. Un mârâit ameninţător, o zbârlire a părului pe corp – care face că animalul să pară mai mare – pot declanşa urgent la „răzvrătit” o suită de comportamente care arată clar că a înţeles avertismentul: animalul încearcă să pară cât se poate de mic (cimpanzeii se ghemuiesc pe jos, câinii, lupii şi alte carnivore se retrag cu coada între picioare sau se culcă la pământ), îşi fereşte privirea (o privire directă ar semnifica sfidarea) şi, de obicei, odată cu aceste semne de supunere, încetează şi agresiunea din partea individului dominant.

Desmond Morris, un reputat zoolog britanic, a studiat mult aceste comportamente şi a găsit apropieri frapante între om şi primatele superioare, cum ar fi cimpanzeii şi gorilele. Multe dintre reacţiile umane amintesc de tiparul general al comportamentului primatelor, deşi s-au modificat puternic în cursul evoluţiei culturale. Gesturile de subordonare s-au ritualizat sub forma salutului respectuos; micşorarea corpului – simbolică – se realizează prin acte ce merg de la înclinarea capului şi plecăciuni până la prosternare şi îngenunchere. Iar când e vorba de conflicte interumane, un ochi avizat sesizează lesne semnificaţia acestor comportamente. Un subordonat muştruluit îşi pleacă de multe ori capul şi-şi coboară privirea în pământ, fapt ce domoleşte agresivitatea. (După principiul: „Capul ce se pleacă sabia nu-l taie….”)
Cu siguranţă, în grupurile de oameni ancestrali, aceste mecanisme de aplanare a conflictelor şi de reducere a agresivităţii funcţionau. Dar asta se întâmpla pe vremea când arma nu era decât o scurtă prelungire a mâinii, pe vremea când oamenii luptau faţă în faţă şi se puteau vedea bine unul pe celălalt. Ca urmare, semnalele ce prevesteau agresiunea şi indicau, la un anumit moment al luptei, acceptarea înfrângerii şi supunerea erau clar perceptibile. (Posibil ca, pe vremea aceea, şi semnalele olfactive să fi jucat un rol, de vreme ce combatanţii se aflau atât de aproape unul de altul.) Lucrurile au evoluat îngrijorător odată cu evoluţia armelor. Pe măsură ce oamenii au devenit capabili să se omoare unii pe alţii de la distanţe tot mai mari, conflictele au devenit tot mai periculoase. Cu cât distanţa creşte, cu atât semnalele ritualice care modulau anterior conflictul devin mai greu de sesizat. Când ţii în mână o armă automată şi tragi de la mare distanţă, secerând om după om, ce te-ar putea îndemna să te opreşti? Un ordin al superiorului (individul dominant) sau faptul că ţi s-au terminat victimele. Asta că să nu mai vorbim de cazul în care stai în turela unui tanc şi tragi în oameni pe care nici măcar nu-i vezi. Dacă ar trebui să omori aceiaşi oameni cu cuţitul, de la câţiva centimetri, poate că n-ai face-o cu atâta uşurinţă.

Deşi, la mamifere, adulţii sunt dominanţi asupra puilor, cei mici sunt rareori agresaţi. În general, faţă de pui există o mare toleranţă. Jane Goodall şi Adriaan Kortlandt au descris, referitor la grupurile de cimpanzei studiate, numeroase scene ce dovedesc marea îngăduinţă a primatelor mature faţă de puii pe care, dacă ar fi să-i caracterizăm în termeni umani, i-am putea numi foarte bine pisălogi, neascultători, răzgâiaţi şi obraznici. Adulţii suportau cu stoicism multe dintre apucăturile enervante ale micilor cimpanzei, uneori acceptându-i, alteori îndepartandu-i calm, fără violenţă, că şi când ar fi spus, prin întreaga lor atitudine: „Asta e, sunt copii, ce să le facem? (În rare cazuri, puii aveau de-a face cu – în cazul în care mamele nu izbuteau să-i ferească la vreme – cu agresiuni din partea unor adulţi, de obicei masculi cu temperament violent şi aflaţi în „posturi de comandă” în ierarhia grupului.)

Manifestările de toleranţă se înscriu, de altfel, în comportamentul parental sofisticat, prezent la multe specii de animale. Îngrijirea puilor este, cel puţin în cazul mamiferelor, o trăsătură prezentă la toate speciile; însăşi definiţia termenului (mamifer înseamnă purtător de mamele, deci animal care îşi hrăneşte puii cu lapte) implică un comportament parental complex. La mamiferele care trăiesc în grup, femelele înrudite se ajută adesea între ele în greaua îndeletnicire a creşterii puilor.
În grupurile de lei, acest comportament a fost deosebit de bine studiat, constatându-se că, adesea, puii sunt păziţi şi chiar alăptaţi nu doar de propriile mame, ci şi de surorile, mătuşile şi bunicile care se întâmplă să fie apte pentru aşa ceva. Nu este o noutate faptul că în societăţile umane tradiţionale lucrurile se întâmplau la fel, copiii beneficiind, în lipsa mamei, de îngrijiri foarte competente din partea rudelor feminine.

Şi comportamentul teritorial al animalelor este bogat în semnificaţii şi încă insuficient cunoscut, mai ales că priveşte un număr imens de specii – nu doar păsări şi mamifere, ci şi numeroase neamuri de peşti şi chiar nevertebrate. În plus, există alte multe, multe nuanţe ale felului de-a se purta al omului şi al diverselor animale care incită la reflexie. Aşadar, e explicabil faptul că suntem câteodată tentaţi, văzând unele scene petrecute pe străzi, pe stadioane ori chiar în Parlament, să facem oarece comparaţii zoologice. Căci, aşa cum spune zoologul S.A. Barnett, autor al unei cărţi („Instinct” şi „inteligenţă) care abundă în observaţii comparative: „Este imposibil că o fiinţă omenească, cercetător ştiinţific sau nu, să se preocupe de comportamentul altor specii fără a face referire, cel puţin tacit, la acela al omului.”