Marele mister al lui Shakespeare. Cine a fost Shakespeare?

Enigmele unei biografii

„Lumea-ntreaga e o scena
Si toti oamenii-s actori,
Rasar si pier, cu randul, fiecare:
Mai multe roluri joaca omu-n viata…”
William Shakespeare, Cum va place, traducere de Virgil Teodorescu

• Luna Neagră, evenimentul astronomic foarte rar care încheie anul 2024
• Soarele termină anul 2024 în forță și trimite o furtună geomagnetică pe Pământ chiar în ziua…

Inainte ca specialisti precum Robert Matthews sa ridice – in studiul Who Was Shakespeare – problema „autorului pieselor lui Shakespeare”, au fost invocate prea multele secrete ale vietii marelui actor si, eventual, scriitor elisabetan cu acelasi nume.

Asemenea biografiei lui Iisus, cea a celebrului nativ din Stratford are nu putine mari pete albe. Shakespeare a trait fix 52 de ani (23 aprilie 1564 – 23 aprilie 1616), dar intervalul fertil din punct de vedere literar a durat doar din 1590 pana in 1613, scriitorului atribuindu-i-se un numar de 38 (?) de piese de teatru, 154 de sonete si alte 5 poeme.

Viata Bardului are doua perioade distincte, in care nu se stie exact cu ce s-a ocupat acesta. Biografii vorbesc despre asa-numitii „Lost Years”, anii (1578-1582) de dinaintea insuratorii cu Anne Hathaway (o femeie mai in varsta cu opt ani, deja insarcinata – cu cine? – in momentul incheierii casatoriei, fapt ce a produs un mare scandal in familie), dar si anii scursi intre momentul casatoriei si reprezentarea primei parti din „Henric al VI-lea” la Rose Theater (1585-1592), cand se pare ca, printre altele, Shakespeare ar fi calatorit in Italia si s-ar fi inrolat in marina militara.

In plus, aceiasi biografi pomenesc de posibilul fiu nelegitim – sau doar fin? – al scriitorului, viitorul Sir Will Davenant, nascut in 1606, dintr-o presupusa legatura adulterina a lui Shakespeare cu nevasta primarului din Stratford, localitate in care scriitorul revenea periodic pentru a-si vizita familia (cu toate ca intrerupsese relatia cu Anne Hathaway). Apoi, este de notorietate disponibilitatea sa pentru relatii homosexuale, unii speculand chiar ca Doamna Bruna din Sonete ar fi fost, de fapt, protectorul sau, lordul Southampton.

Toate aceste enigme, coroborate cu alte si alte detalii picante, au contribuit la crearea legendei unui ins dilematic, greu de fixat in insectarul uman comun. Pe cale de consecinta, de ce nu ar putea exista dubii sau interpretari controversate nu doar ale vietii, ci si ale operei unui personaj care intriga atat de mult?

Pseudonim sau alibi?

Despre paternitatea pieselor lui Shakespeare s-a discutat mai mult chiar decat despre sexualitatea lui. Nici pana astazi nu se poate spune exact care texte ii apartin dintre multele atribuite lui in decursul timpului. Cert este ca, pe vremea aceea, se lucra cam ca la Hollywood astazi: fiecare productie era opera colectiva a unui grup de scenaristi profesionisti.

Brian Vickers a dedicat acestei practici a scrisului in comun in epoca elisabetana un studiu cat se poate de pedant (recenzat cu entuziasm de The Times Literary Supplement), in care demonstreaza ca, la limita, nimic nu-i poate fi atribuit integral lui Will, cel din Stratford. Daca parti din Pericle sau Titus Andronicus, bunaoara, au fost incredintate de proprietarii de teatre unor iscusiti copywriteri precum George Wilkins ori Thomas Middleton, interesant este ca si Shakespeare, la randu-i, a prestat pentru diverse texte dramatice din epoca, pe care azi nu le regasim in antologiile Lebedei de pe Avon.

Cat anume va fi scris Will pentru altii probabil ca nu vom afla niciodata, insa stim ca a finisat – cand nu a semnat, pur si simplu, „ca primarul” – destule bestseller-uri de pe la sfarsitul secolului al XVI-lea si inceputul secolului al XVII-lea. Astfel, in 1605, un editor intrepid a lansat culegerea The London Prodigal de „William Shakespeare”, in care figurau piese ca Locrine, Thomas Lord Cromwell, The Puritan si altele, de care azi nu mai pomeneste nimeni ca facand parte din – oricum – vasta opera shakespeareana. Editorul nu a facut altceva decat sa cumpere un „brand image” si sa revanda un numar de produse de calitate medie ambalate intr-un pachet cu o eticheta stralucitoare (si cu un scor de piata pe masura).

Reintorcandu-ne la Shakespeare-urile „veritabile”, chiar daca editiile Cambridge recente (2001, de pilda) insista pe un singur autor („the one and only”), Vickers contesta, cu argumente solide, acest tip dogmatic de atribuire a paternitatii textelor si propune in schimb formule hibride, cum ar fi „Henric al VIII-lea, Macbeth, Timon din Atena de William Shakespeare impreuna cu John Fletcher” sau „…impreuna cu George Peele” s.a.m.d.

POSIBILI COAUTORI AI PIESELOR LUI SHAKESPEARE

• Cardenio (1612?) – John Fletcher

• Chinurile zadarnice ale dragostei (1594-1596) – Sir Francis Bacon

• Furtuna (1610) – John Dee, Sir Walter Raleigh

• Henric al IV-lea (partea I – 1596, partea a II-a – 1597) – Sir Henry Neville

• Henric al VI-lea (1590-1592) – George Peele

• Henric al VIII-lea (1613) – John Fletcher, Sir Henry Neville, George Peele

• Macbeth (1606) – Thomas Middleton

• Masura pentru masura (1603) – Thomas Middleton

• Nevestele vesele din Windsor (1597) – Sir Henry Neville

• Pericle (1606-1607) – George Wilkins

• The Two Noble Kinsmen (1611) – John Fletcher

• Timon din Atena (1604-1606) – George Wilkins, Thomas Middleton

• Titus Andronicus (1593-1594) – George Peele

• Visul unei nopti de vara (1595) – William Stanley, Earl of Derby

Brandul lui Shakespeare

Daca descifrarea ADN-ului pieselor lui Shakespeare ramane, totusi, un pariu greu de castigat, este incontestabil faptul ca industria publicitatii a lansat branduri de succes nu doar cu mult inainte ca David Ogilvy sa teoretizeze revolutia din advertising, ci si cu o vecie in avans fata de primul raget al leului Metro-Goldwin-Mayer.

Brandul Shakespeare a putut fi folosit in fel si chip: ca pseudonim pentru persoane de rang foarte inalt (o regina a Angliei, un rege al Scotiei, feluriti nobili elisabetani), ca trambulina pentru tinere talente (gen John Fletcher, dar nu numai) sau ca alibi pentru figuri excentrice ale lumii literare (exista si teza ca un mare autor precum Christopher Marlowe – presupus spion – si-ar fi inscenat moartea pentru a ascunde unele detalii ale biografiei sale, dar a continuat sa scrie teatru sub numele generic Shakespeare).

Inclusiv analiza stilometrica intreprinsa pe computer de o serie de filologi, matematicieni sau fizicieni (Thomas Mendenhall, Ward Elliott, Robert Valenza, Kate Mcluskie, Tom Merriam) releva ca unele opere sau parti ale acestora ar fi fost scrise de Marlowe (partea a treia din Henric al VI-lea, Titus Andronicus etc.) sau Fletcher (actele doi si trei din The Two Noble Kinsmen, piesa care, de altfel, nici nu apare in editia de Opere din 1623). Insa si stilometria in sine – metoda de analiza comparativa care studiaza recurentele stilistice pe baze statistice ample – ramane o modalitate de interpretare destul de controversata…

Dincolo de atari speculatii, prima editie in folio din 1623, alcatuita, deci, la sapte ani de la moartea lui Shakespeare, ridica ea insasi o serie de intrebari. Cine, cum si de ce a alcatuit-o? Cat s-a folosit din manuscrise si cat s-a reconstituit din amintirile actorilor? De ce s-a preferat o compilatie cu surse incerte in loc sa se reproduca pur si simplu textele pieselor, asa cum au fost ele jucate pe scena? Nici una dintre aceste intrebari nu a primit, inca, un raspuns definitiv.

TOP 10 – ALTER EGO-uri SHAKESPEARIENE

1. Edward de Vere, Earl of Oxford

2. Sir Francis Bacon

3. Christopher Marlowe

4. John Fletcher

5. Henry Wriothesley, Earl of Southampton

6. Roger Manners

7. Sir Henry Neville

8. Thomas Middleton

9. Ben Jonson

10. Mary Sidney Herbert

Teoria gulerului alb

De ce gravura lui Martin Droeshout, de pe pagina de garda a editiei din 1623, nu seamana cu cea a lui Marshall, realizata pentru editia din 1640, intre cele doua portrete diferentele fiind mai mult decat vizibile? Dar, mai ales, ce se intampla cu gulerul din prima gravura? Este el un indiciu relevant pentru problema identitatii autorului?

Desi pare mai mult o speculatie de tip Dan Brown, „The Collar Theory” castiga tot mai multi adepti. Examinand cu atentie portretul, se observa flagranta disproportie dintre cap si bust, precum si linia aparenta ce uneste nefiresc (?) urechea cu barbia, elemente care ar sugera ca de fapt este o vorba de o masca. Asadar, artistul ar fi vrut (sau i s-ar fi cerut) sa induca ideea ca dincolo de „portret” se ascunde altcineva, marcand excesiv acest indiciu criptografic.

E oare masca unui actor (sugerand autorul colectiv care realizase operele), masca unui alt personaj din epoca (Sir Francis Bacon, conform Sir Edwin Durning-Lawrence) sau insasi masca mortii, cu toate posibilele ei semnificatii (Shakespeare a fost ucis sau a ucis el pe cineva, ducand misterul cu el in mormant)?

Dar, mai mult decat atat, ar trebui sa frapeze un alt detaliu. Gulerul din imagine este unic, nu a existat asa ceva in timpul vietii lui Shakespeare si nu se regaseste in nici un alt portret din acea vreme. In plus, pozitia lui e stranie, neexistand un gat care sa sustina capul, ce pare asezat pe guler ca pe o tipsie (in stilul capului Sfantului Ioan Botezatorul?). Iar gulerul in sine e prea rigid (si lipsit de sustinere gravitationala) pentru a fi guler. Dar atunci, daca nu este un guler, ce ar putea fi?

Probabil, un scut, dar unul in sens heraldic, un element distinctiv de pe un blazon (ori chiar o ilustrare subtila a conceptului de revers al medaliei, fiindca, de fapt, la o analiza si mai atenta, care presupune o privire intr-un spatiu tridimensional, este vorba de un scut incastrat in sau desenat pe un alt scut). Asta nu poate sa trimita decat tot la o posibila si probabila incriptare a imaginii. Cineva a vrut sa ascunda aici un indiciu pretios, eventual accesibil doar initiatilor. Si cine ar fi putut fi acestia daca nu membrii unei confrerii secrete, care comunicau intre ei prin intermediul unui limbaj cifrat?

Teoria conspiratiei

Unul dintre motivele pentru care omul Shakespeare nu se suprapune perfect scriitorului omonim (sau titularului drepturilor de autor, dupa caz) ar putea fi, in opinia unora, faptul ca el sau cei care ii foloseau numele au fost implicati in activitatea unor societati secrete de tip masonic.

Prigonite secole de-a randul, asociatiile masonice, descendente sau nu din ordinele feluritilor cruciati (cazul templierilor, de pilda), au dus in epoca o politica a secretomaniei extreme. Asta impunea faptul ca toate mesajele lor sa fie codificate, iar accesul la cheie sa fie extrem de limitat.

In cazul de fata, conform tratatului heraldic al lui John Guillim, aparut in 1610, un „scut in scut” trimite la ideea de confrerie (Brethren), de fratie masonica. Sa mai fie atunci o coincidenta faptul ca prima editie in folio a operelor „shakespeariene” a fost dedicata celor doi frati Pembroke, Philip si William (numiti explicit „cea mai nobila si neasemuita pereche din Fratie”), fiii contelui de Pembroke, seful Miscarii Rosacruciene din Anglia (aceasta organizatie masonica a fost fondata de un gnostic alexandrin in anul 46 d.Hr. si din ea a rezultat, mai aproape de zilele noastre, Ritul Scotian Antic si Acceptat).

Sa trimita, oare, indiciul respectiv spre adevaratul sau adevaratii autori? Fie acestia sunt cei doi frati Pembroke (ipoteza destul de neverosimila), fie se incerca acreditarea plastica a ideii ca, in fapt, opera lui „Shakespeare” era rezultanta eforturilor mai multor autori din randul masoneriei, care folosisera reprezentatiile pieselor drept acte de propaganda si/sau de comunicare, iar acum voiau sa perpetueze asemenea mesaje cifrate prin intermediul unui soi de manual universal.

Ecuatia devine si mai pasionanta daca se ia in considerare ipoteza complementara generata de observatia empirica. Mai limpede, figura gravata s-ar compune din doua jumatati oarecum distincte, una apartinandu-i lui Augustus, duce de Brunswick, iar cealalta lui Sir Francis Bacon, ambii masoni rosacrucieni.

LISTA CANDIDATILOR

Edward „Ned” ALLEYN(E), 1566-1626. Actor englez de prim rang din epoca elisabetana, interpret al rolurilor titulare (create special pentru el) din piesele lui Marlowe.

Sir Francis BACON, 1561-1626. Cel mai important om de cultura al epocii, om de stat asociat cu masoneria si autor al unor tratate filosofice (Novum Organum), adept al revolutiei stiintifice si practicant al alchimiei (pseudonim al lui Christian Rosenkreuz?), promotor al metodei inductiei (experiment – observatie – ipoteza) si pasionat de coduri. O sintagma cifrata din Chinurile zadarnice ale dragostei – „honorificabilitudinitatibus” – a fost tradusa prin: „Aceste opere ale lui Bacon vor fi ascunse de ochii lumii”.

John DEE, 1527-1608. Matematician, astronom, geograf, astrolog, ocultist, alchimist, consultant al reginei Elisabeta I. Expert in navigatie, a recrutat exploratori si capitani de nave, fiind creatorul sintagmei „Imperiul Britanic”. Se crede ca personajul Prospero din Furtuna a fost inspirat de el.

John DONNE, 1572-1631. Poet de la curtea lui Iacob I, specializat in sonete si poezii de dragoste, maestru al metaforei duble („concetto”, practicata si de Petrarca), traducator din latina, predicator si vicar al catedralei St. Paul din Londra.

Sir Edward DYER, 1543-1607. Poet specializat in elegii si pastorale, membru al curtii regale, trimis special (spion?) al Elisabetei in Tarile de Jos si Danemarca, mason, pasionat de alchimie si de ermetism.

ELISABETA I, 1533-1603. Regina a Angliei, patroana spirituala a artistilor, prezenta (?) intr-o replica din Henric al VII-lea, in care se afirma „Sunt sanse de zece contra unu ca aceasta piesa sa nu placa”, posibila aluzie la faptul ca Elisabeta era singura femeie intre cei zece monarhi ai Europei din acea vreme. Gravura din editia in folio din 1623 a fost interpretata ca o posibila replica a portretului sau.

John FLETCHER, 1579-1625. Dramaturg englez, a facut parte din grupul de scriitori care se reunea la Mermaid Tavern (Shakespeare, Ben Jonson etc.) si a colaborat cu Shakespeare la scrierea a cel putin doua piese (Henric al VIII-lea si The Two Noble Kinsmen). De asemenea, cei doi ar mai fi scris impreuna Cardenio (manuscris pierdut, in care era prelucrata o povestire din Don Quijote de Cervantes).

Phillip HENSLOW(E), 1550-1616. Director de teatru, a construit teatrele Rose si Fortune, pe scenele carora s-au reprezentat multe dintre piesele lui Shakespeare. Se crede ca a contribuit la unele texte, iar pe altele le-ar fi modificat/cenzurat. Autor al unui Jurnal despre teatrul din epoca elisabetana si iacobita.

Mary Sidney HERBERT, 1561-1621. Contesa de Pembroke, considerata a doua femeie in stat dupa regina, sotie a liderului masonic al Miscarii Rosacruciene, mama a celor doi nobili carora le este dedicata editia in folio din 1623, sora poetului Philip Sidney, patroana a artelor.

IACOB I, 1566-1625. Rege al Scotiei (sub titulatura de Iacob al VI-lea), a urmat la tronul Angliei dupa decesul Elisabetei I (1603), fiind primul rege din familia Stuart. A desenat drapelul britanic si a intretinut o curte de artisti si oameni de cultura.

Ben JONSON, 1572-1637. Dramaturg, poet si actor, autor al pieselor Volpone si Alchimistul, bun prieten cu si, apoi, rival al lui Shakespeare, a contestat pasaje din Iulius Cezar si Poveste de iarna, semnand poemul prefatator al volumului in folio din 1623.

Roger MANNERS, Earl of Rutland, 1576-1612. Nobil englez, ginere al poetului Sir Philip Sidney, a calatorit intens prin Europa (studiind inclusiv la Universitatea din Padova) si a luat parte la rebeliunea contelui Essex impotriva Elisabetei I. Prieten al artistilor si scriitorilor contemporani, apreciat de regele Iacob I al Scotiei. Ar fi scris unele piese impreuna cu sotia sa, Elisabeth Sidney.

Christopher MARLOWE, 1564-1593 (?). Unul dintre marii autori dramatici elisabetani (Tamerlan, Doctor Faustus) si presupus agent secret (in slujba lui Walsingham), disparut in inchisoare in conditii misterioase, banuit ca si-ar fi inscenat moartea cu ajutorul prietenilor masoni si ca ar fi continuat sa scrie teatru si dupa 1593, folosind pseudonimul „Shakespeare”.

Thomas MIDDLETON, 1580-1627. Dramaturg cunoscut si poet din perioada iacobita, a scris piese in colaborare cu alti autori din epoca (William Rowley, Cyril Tourneur) si a lucrat impreuna cu Shakespeare la redactarea unor scene din Macbeth, Masura pentru masura sau Timon din Atena.

Sir Henry NEVILLE, 1562-1615. Curtean si diplomat, ruda indepartata a Bardului din Avon. Multe dintre temele politice si locatiile geografice ale pieselor lui Shakespeare coincid cu cele din traseul existential al lui Neville, iar un text al acestuia din urma se pare ca a stat la baza redactarii piesei Henric al VIII-lea. Porecla sa era… Falstaff.

George PEELE, 1556-1596. Autor a numeroase piese de succes din epoca elisabetana, intre care drama istorica Edward I (1593), considerata prototip al pieselor-cronica ale lui Shakespeare. Peele ar fi redactat parti importante din Henric al VI-lea (folosite, dupa moartea sa prematura, de catre Shakespeare in versiunea finala) si Titus Andronicus.

Sir Walter RALEIGH, 1552 sau 1554-1618. Poet, curtean si explorator, a stabilit prima colonie britanica in Carolina de Nord (1584). Unele dintre poemele sale au inspirat fragmente din Furtuna, dar si din piesele lui Marlowe.

Edmund SPENSER, 1552-1599. Poet-laureat, s-a remarcat cu amplul poem The Faerie Queene (1590-1596), alegorie in versuri celebrand dinastia Tudor, al carei ultim reprezentant a fost Elisabeta I. Alaturi de Shakespeare si Marlowe, este considerat unul dintre autorii reprezentativi ai epocii. Personaj politic contoversat, a fost implicat in inabusirea rascoalei irlandeze din Munster si a scris carti in care sustinea genocidul si infometarea ca mijloace de lupta.

William STANLEY, Earl of Derby, 1561-1642. Fiu al mostenitoarei prezumtive a Elisabetei I, nepot al lui Henric al VII-lea, implicat in miscarea teatrala, alaturi de fratele sau, Ferdinando, Earl of Derby. Premiera piesei Visul unei nopti de vara a avut loc in cadrul petrecerii sale de nunta.

Edward de VERE, Earl of Oxford, 1550-1604. Poet si curtean, considerat unul dintre cei mai importanti candidati la rolul lui „Shakespeare, autor dramatic”, multe dintre evenimentele din diverse piese avand corespondente in biografia sa. Teza este sustinuta, intre altii, de Freud si de Orson Welles. Din opera lui De Vere au supravietuit doar unele poeme si nici o piesa de teatru.

George WILKINS, ?-1607. Dramaturg (A Yorkshire Tragedy) si pamfletar, colaborator al altor autori de teatru (William Rowley si John Day), presupus coautor al pieselor Timon din Atena si, in special, Pericle, despre al carei subiect a semnat – cu pseudonimul John Gower – un roman postum, aparut in 1608.

Henry WRIOTHESLEY, Earl of Southampton, 1573-1624. Cel mai important protector dar si amant al lui Shakespeare, care i-ar fi dedicat – cifrat? – majoritatea Sonetelor. Posibil fiu nelegitim si virtual pretendent la tronul Elisabetei I, nu putea semna piese de teatru de pe pozitia sa, asa ca s-ar fi folosit de relatia cu Shakespeare pentru a-si reprezenta operele.

CITESTE SI:

• Sase opere necunoscute ale lui Shakespeare au fost scoase la lumina
• Cum arata Shakespeare, cu adevarat
• Operele lui Shakespeare publicate inainte de 1641, disponibile online
• S-a descoperit teatrul lui Shakespeare