Divin sau spontan?

Teoriile creationiste au fost primele; sunt, asadar, cele mai vechi si sunt remarcabile prin dainuirea lor. In ciuda vechimii, multe dintre ele sunt inca de actualitate, cel putin prin marele numar de adepti si prin controversele pe care le starnesc. O teorie despre care se vorbeste mult e o teorie vie. Esenta lor e binecunoscuta: cineva sau ceva, o fiinta sau o forta supranaturala, a facut tot ceea ce este viu in natura. Fiecare cultura isi are versiunea sa proprie; monoteiste sau politeiste, religiile lumii includ, ca elemente de baza, mituri legate de aparitia vietii. A scrie un capitol despre miturile Creatiei ar fi prea mult si, totodata, prea putin. Au scris multi altii mai bine, mai documentat si mai emotionant. Pentru ca e cu adevarat emotionanta bogatia acestor mituri, forta imaginilor, plasticitatea limbajului – oral sau scris – si, mai cu seama, puternicul lor ecou in constiinta oamenilor. Nenumarate povesti despre timpurile mitice ale inceputurilor presara istoria nescrisa si inchipuita a lumii, incrustate adanc in imaginarul colectiv si in memoria popoarelor.  Teoria generatiei spontane, care a persistat in paralel cu ideile creationiste ale ultimelor doua milenii, este o alta veche „explicatie“ a unor lucruri care mult timp au ramas inexplicabile, din cauza  insuficientei dezvoltari a stiintei si a tehnnologiei.

Inca din Antichitate, apoi de-a lungul intregului Ev Mediu si pana la jumatatea secolului al XIX-lea, se credea ca unele forme de viata pot sa apara „de la sine“, in anumite conditii. In special, era vorba despre vietuitoare nu prea indragite si despre conditii nu prea… igienice. Adesea, conditiile necesare pentru ca viata sa apara… asa, pur si simplu, aveau legatura cu materiile organice in descompunere, cu putreziciunea, balegarul si alte mizerii. In orice caz, credinta era foarte raspandita.

Primul atac serios impotriva acestei convingeri universale a venit din partea lui Francesco Redi, un luminat medic si poet italian. La vremea aceea (secolul al XVII-lea), toata lumea stia ca in carnea stricata apareau spontan „viermi“ (de fapt era vorba de larve de muste). Cumva, Redi a banuit ca larvele proveneau din ouale depuse de muste si a tinut mortis sa demonstreze asta. Asa ca a luat mai multe bucati de carne, pe care le-a pus in mai multe vase, unele inchise etans, altele avand gura acoperita cu o tesatura subtire, iar altele complet deschise. Asa cum era de asteptat, larvele au aparut doar in vasele in care mustele au putut patrunde spre a-si depune ouale. Remarcabil este faptul ca testul efectuat de Redi poate fi considerat un experiment stiintific in intelesul modern al expresiei: executat in diferite variante, cu modificarea conditiilor de experimentare, cu loturi de control… tot tacamul. Totusi, oamenii au continuat sa creada in aparitia spontana a vietii si, dupa cat se pare, insusi Redi era convins ca lucrul e posibil, daca nu la muste, atunci la alte vietuitoare si in alte conditii. Ceea ce arata ca, oricat de luminat ar fi un om, tot e supus conditionarilor culturale impuse de locul si timpul in care traieste.

Inventarea microscopului n-a facut decat sa intareasca credinta oamenilor – si chiar a invatatilor, ba poate mai ales a lor – in teoria generatiei spontane. Microscoapele au dezvaluit dintr-o data o intreaga lume de fiinte minuscule despre care nu se stia de unde vin, caci microscoapele acelor vremuri nu erau suficient de puternice pentru a „vedea“ si ouale crustaceelor microscopice sau sporii unor microorganisme. Asa ca oamenii erau convinsi ca vietuitoarele unicelulare pe care le puteau vedea intr-o picatura de apa se ivisera acolo de la sine. Era destul sa pui o mana de fan in apa, sa lasi amestecul cateva zile si, iata!, o picatura din acel lichid, examinata la microscop, misuna de „animalcule“ minuscule, in mod evident pline de viata. Au trecut trei sferturi dintr-un veac. In 1745, pastorul englez John Needham a afirmat ca va demonstra fara putinta de tagada ca teoria generatiei spontane e adevarata.

Materia supusa experimentului a fost bulionul de carne – o supa de carne foarte concentrata care este folosita si astazi ca mediu de cultura pentru bacterii, in laboratoarele de cercetari. Pentru a se inmulti, bacteriile au nevoie de o sursa de azot, acesta intrand in componenta proteinelor celulare. Bulionul de care vorbim contine o mare cantitate de proteine (provenite din carne) si deci poate furniza bacteriilor substantele azotate necesare. Needham, care stia ca fierberea omoara microorganismele, a dat asadar in clocot bulionul de carne, l-a turnat intr-un balon de sticla, a astupat balonul si a asteptat. Dupa cateva zile, bulionul a devenit tulbure, indiciu ca in el se inmultisera microorganismele. Pai daca omorase prin fierbere microorganismele aflate initial in bulion, cum au aparut altele, dupa fierbere? Prin generatie spontana, evident! 1-0 pentru adeptii teoriei generatiei spontane.

Noroc ca pe lume exista si sceptici. Unul dintre ei, Lazzaro Spallanzani, care juca in echipa adversa (cea care respingea dogma generatiei spontane), a afirmat ca bulionul fiert de Needham a fost contaminat cu microorganisme dupa fierbere si inainte de a fi turnat in balon. Asa ca a modificat protocolul experimental: a pus bulion in baloanele de sticla, a scos aerul din ele, le-a sigilat si apoi le-a fiert continutul. Bulionul a ramas limpede – nici un microorganism n-a crescut acolo. Dar adeptii generatiei spontane au cartit spunand ca bietele microorganisme nici nu aveau cum sa creasca in absenta aerului. Misterul a ramas nerezolvat. A mai trecut un secol. In cele din urma, a fost nevoie de geniul lui Pasteur ca sa se puna punct disputei. In 1859, Academia Franceza de Stiinta a pus la bataie un premiu pentru cel mai bun experiment care sa confirme sau sa infirme ipoteza generatiei spontane.

Castigatorul a fost Louis Pasteur, cu celebrele sale flacoane cu gat de lebada. A pus bulion de carne in baloane de sticla cu gatul lung, dupa care a incalzit gatul fiecarui flacon si l-a indoit in forma de S, fara a-l astupa. In final, a fiert bulionul sterilizandu-l. Aerul putea intra in flacon, dar microorganismele se depuneau in partea arcuita in jos a gatului, fara sa ajunga in lichid. Bulionul a ramas limpede, steril. Cand cercetatorul a inclinat flaconul, astfel incat bulionul sa ajunga in contact cu partea concava a gatului – unde se adunau microorganismele –, lichidul a fost contaminat, bacteriile s-au inmultit si bulionul a devenit tulbure. Victorie stralucita! Experimentul lui Pasteur a demonstrat atat falsitatea teoriei generatiei spontane, cat si faptul ca microorganismele sunt peste tot – chiar si aerul care ne inconjoara e plin de ele.

FACTS

Vremurile Inceputurilor

In numeroase mituri ale Creatiei, se regasesc teme care se repeta, in chip tulburator, la multe dintre civilizatiile lumii, altminteri foarte indepartate in timp si/sau in spatiu. In majoritatea lor, omul ocupa un loc privilegiat, mai toate mitologiile recunoscand distanta enorma care separa omul de restul regnului animal. Adesea, alte forme de viata sunt presupuse a fi facut parte integranta din Univers, inca de la inceputul formarii acestuia sau, mai exact, al crearii lui. Omul, in schimb, ca forma de viata distincta, apare drept „facut“ – printr-o interventie divina – fie din materia neinsufletita, fie din alte forme de viata. Asa de pilda, tema crearii omului dintr-un arbore e frecventa in mitologiile indo-europene. Ea se regaseste atat in vechi legende indiene, cat si in mitologia germanica. In mitologiile crestina si iudaica, „facerea“ fapturilor vii are loc in cea de-a cincea si a sasea zi a Creatiei. Primele create sunt fiintele acvatice si cele ale vazduhului; in ziua urmatoare – a sasea – sunt create animalele terestre. Omul apare, de asemenea, ca ocupand un loc distinct; el este creat separat de celelalte vietuitoare si are, inca de la bun inceput, un statut aparte.