Transplantul de cap: utopie sau operaţie realizabilă?

În anii 1950, problema reanimării unui cap desprins de trup şi a transplantului de cap îi preocupa intens pe oamenii de ştiinţă, mai ales pe cei din blocul ţărilor comuniste, care au efectuat numeroase experimente pe animale şi au publicat lucrări în acest sens. Unul dintre aceşti pionieri a fost savantul sovietic Vladimir Petrovici Demihov (1916 -1998), un remarcabil specialist în domeniul transplanturilor. Lucrând pe animale, el a pus bazele cunoştinţelor privitoare la transplantul de inimă şi de plămâni. Medicul sud-african Christiaan Barnard, autorul primului transplant reuşit de inimă la om (1967), îl considera pe Demihov adevăratul său maestru.

Profesorul Demihov a rămas cunoscut, de asemenea, pentru lucrările sale în domeniul transplantului de cap, realizate pe câini (lucrări ce continuau un experiment realizat – pe nepregătite – de un alt savant rus, A. G. Konevski, de la Universitatea din Volgograd). Aşa cum se vede în fotografia şi videoclipul de mai jos, nu era vorba despre înlocuirea capului unui câine cu capul unui alt exemplar canin, ci despre grefarea unui al doilea cap (al unui căţeluş) pe corpul unui câine adult.

• Premieră în astronomie! O stea binară, detectată pentru prima dată în apropiere de gaura neagră supermasivă…
• Cât de mult „ne putrezește” Internetul creierul? Dovezile sunt tot mai greu de ignorat

Transplantul de cap: utopie sau operaţie realizabilă?    medicina, biologie, etica, transplant, cap

În 1959, China a anunţat că un grup de cercetători ar fi reuşit de două ori să transplanteze capul unui câine pe corpul altuia.

În anii 1960, americanii deveniseră şi ei interesaţi de acest domeniu. Au rămas celebre lucrările profesorului Robert White, un neurochirurg care lucra la Case Western Reserve University, din oraşul Cleveland. El a izbutit să realizeze transplanturi de cap la maimuţe, cu un anume grad de succes: deşi animalele nu au supravieţuit decât pentru scurt timp, simţurile vizual, olfactiv, gustativ, auditiv erau prezente. (Atenţie, imaginile de mai jos pot fi greu de suportat.)

Până în prezent, din câte ştim, nu a fost efectuată nicio astfel de operaţie la om. Dar, pe urmele îndrăzneţului scriitor pomenit la început, să încercăm să ne imaginăm…

Ce ar implica un astfel de transplant, în cazul oamenilor?

În primul rând, ar fi necesară irigarea permanentă cu sânge a capului, deoarece altfel creierul, extrem de sensibil la lipsa oxigenului, ar muri dacă circulaţia sangvină s-ar întrerupe. De aici, numeroase experimente făcute de-a lungul vremii şi care au vizat menţinerea în viaţă a capului. Există şi imagini filmate ale unor asemenea experimente , la câini (din nou, imaginile sunt dificil de suportat), cum sunt cele din materialul video de mai jos.

În nuvela sa, Beleaev vorbeşte despre o combinaţie secretă de substanţe nutritive care asigura supravieţuirea capetelor detaşate de trup.

Laurent întoarse capul şi deodată văzu ceva care o făcu să tresară de parcă ar fi fost curentată.

O privea un cap de om – un cap fără trup.
Capul era fixat pe o placă pătrată de sticlă, aşezată pe patru picioare metalice înalte şi lucioase. Prin găurile din placă porneau, de la arterele şi venele tăiate, mai multe tuburi, unindu-se perechi-perechi şi comunicând cu nişte baloane. Un tub mai gros ieşea din trahee şi era adaptat la un cilindru mare. Cilindrul şi baloanele erau prevăzute cu o sumedenie de robinete, manometre, termometre, cu diferite dispozitive al căror rost Laurent nu-l înţelegea.
Capul o privea atent şi trist, clipind des. Nu încăpea nicio îndoială: deşi separat de corp, capul avea o viaţă a lui, independentă, conştientă.

Şocant, desigur, mai ales că, aşa cum tânăra doctoriţă Marie Laurent avea să afle, profesorul Kern, asistentul profesorului Dowell, menţinea capul acestuia în viaţă pentru a-i exploata inteligenţa şi cunoştinţele în domeniul transplantului de cap. Asta după ce, după cum sugerează autorul, chiar Kern îl ucisese pe profesorul Dowell, reanimându-i apoi capul…

Dincolo de dramatismul naraţiunii, se întrezăreşte preocuparea pentru rezolvarea acestei prime şi foarte dificile probleme a transplantului de cap: menţinerea vieţii în capul desprins de trunchi.

Dar celelalte probleme?

Dacă un cap menţinut în viaţă ar fi menit să ajungă pe un nou trup, ar fi nevoie de o „potrivire” generală, ca în cazul oricărui transplant: compatibilitatea între ţesuturile donatorului şi ale receptorului. E o problemă încă dificilă în transplantologie, deoarece lipsa compatibilităţii limitează posibilităţile de transplant. Dar, chiar presupunând că am depăşi acest obstacol, ce ar mai urma?

Evident, ar fi necesară o măiestrie fantastică, stăpânirea unei tehnici chirurgicale de excepţie pentru reataşarea, nerv cu nerv, arteră cu arteră, venă cu venă, muşchi cu muşchi şi ligament cu ligament, a capului de trup. Dar există chirurgi care stăpânesc o asemenea tehnică, dovadă reuşitele profesorului White.

Rămâne însă încă un obstacol major: refacerea conexiunii la nivelul măduvei spinării.

Multă vreme s-a considerat că neuronii, odată distruşi, nu se mai pot reface. Totuşi, începînd de la sfârşitul anilor 1990, numeroase experimente au arătat că ţesutul nervos are totuşi capacităţi de regenerare. Însă a reface integritatea funcţională a măduvei secţionate este încă un lucru considerat dincolo de posibilităţile medicale ale vremurilor noastre, ceea ce înseamnă că un animal care a suportat o operaţie de transplant de cap, chiar dacă ar trăi, ar fi, în cel mai bun caz, cvadriplegic, adică ar avea toate cele patru membre paralizate.

Şi totuşi… Experimente recente realizate la Universitatea din Pennsylvania, SUA, au arătat că, utilizând celule stem, s-a putut reface măduva spinării la şoareci, redându-i funcţionalitatea până la un nivel acceptabil (unul dintre multele miracole ale celulelor stem). Să însemne asta că suntem mai aproape de ziua când corpul intact al unui om mort, cu capul zdrobit într-un accident, va putea fi îmbinat cu capul rămas întreg al unui alt om, ucis de un glonţ rătăcit, pătruns în inimă, aşa cum se întâmplă în nuvela lui Beleaev, rezultând o nouă persoană, o fiinţă umană vie, întreagă, în a cărei înfăţişare doar cicatricele bizare de pe gât să amintească de drama acestei renaşteri?

Pe gât cântăreaţa are un colier de o formă bizară, sau mai bine zis nu un colier, ci un de fel de guler cu perle mărunte, lat de cel puţin patru centimetri. […] Deasupra lui e capul unei femei necunoscute, iar sub el corpul Angelicăi, atât de cunoscut…

Însă, chiar dacă ar fi posibil din punct de vedere medical, ar fi şi de dorit? Desigur, o asemenea intervenţie ar putea deschide perspective uimitoare pentru oamenii suferinzi de o serie de afecţiuni. Capul unui trup afectat de cancer, de o boală cardiacă în stadiu avansat sau chiar de distrofie musculară ar putea primi un trup nou şi ar rezulta astfel o fiinţă umană sănătoasă, a cărei viaţă ar fi prelungită miraculos. Dar cine ar fi acea fiinţă? Identitatea persoanei respective de ce anume ar fi dată? De „vechiul” corp, devenit inutilizabil, sau de capul cel nou?

Operaţia de transplant de cap, pe lângă numeroasele probleme chirurgicale aparte, care o disting de celelalte tipuri de transplant, ar avea, la prima vedere, şi această caracteristică: spre deosebire de transplanturile de organe realizate în prezent, nu primitorul, ci donatorul ar impune, cu mare probabilitate, identitatea noii fiinţe. Dacă sediul conştiinţei se găseşte în creier, dacă amintirile, cunoştinţele şi felul de a gândi sunt depozitate acolo, atunci înseamnă că s-ar întâmpla altfel decât în cazurile obişnuite de transplant, când primitorul organelor salvatoare continuă să trăiască datorită acestor „componente” noi şi sănătoase implantate în corpul său. În cazul transplantului de cap, donatorul – cel ce furnizează capul în acestă asociere – ar fi cel care, de fapt, va continua să trăiască, graţie trupului nou care îi va permite să exprime, corporal, tot ceea ce creierul gândeşte.

Transplantul de cap    medicina, biologie, etica, transplant, cap

Dar, oare, numai creierul contează? Un om e acelaşi, psihic, comportamental, atâta vreme cât are acelaşi creier, indiferent de corpul de care ar fi legat acest creier?

Un concept asupra căruia oamenii de ştiinţă – psihologi, filosofi, fiziologi, dar şi cercetători ai inteligenţei artificiale – s-au aplecat cu mult interes în ultimele decenii este cel numit embodied cognition, care afirmă că toate aspectele cogniţiei sunt modelate de experienţele corpului, că toate circuitele creierului sunt strâns legate de acele circuite care analizează şi procesează experienţe senzoriale, că funcţiile creierului, inclusiv cele responsabile de gândirea abstractă, sunt indisolubil legate de viaţa trupului.

Cu alte cuvinte, nici nu are rost să vorbim despre psihic şi corp ca despre două lucruri complet diferite şi nici să credem că putem potrivi oricând un cap pe corpul altcuiva, ca şi cum am îmbina două bucăţi de ţeavă, având grijă doar să potrivim bine bucăţile şi să etanşăm îmbinările, după care totul va merge strună. Un creier desprins de corpul în care a trăit nu va mai fi niciodată acelaşi, căci în mare măsură însuşi corpul acela l-a format. Cogniţia umană, aşa cum este ea la un anumit moment al existenţei subiectului, s-a structurat, într-o măsură esenţială, pe seama trupului. Iar imaginea noastră despre lume, despre locul pe care îl ocupăm în ea, despre noi înşine, ca şi despre ceilalţi, nu este creată, aşa cum avem adesea tendinţa să credem, doar de mintea noastră, ci şi de trup.

În nuvela lui Beleaev, Briquet, o frivolă cântăreaţă de cabaret, în vârstă de vreo treizeci de ani, este ucisă de un glonţ în timpul unei încăierări într-un bar; cadavrul ei ajunge în mâinile lui Kern, care îi detaşează capul de trup şi îl reanimează, menţinându-l în această stare timp de câteva luni. Ulterior, cu ajutorul capului profesorului Dowell – tot ce mai rămăsese viu din acest strălucit specialist în transplanturi – imaginează o operaţie prin ataşează capul lui Briquet de un trup procurat de la morgă, trupul splendid al tinerei artiste italiene Angelica Gay. Operaţia reuşeşte şi, timp de câteva luni, Briquet trăieşte miracolul noii ei vieţi. Mai frumoasă ca oricând, cu chipul întinerit de glandele endocrine ale noului ei corp, dar şi cu gesturi graţioase şi abilităţi sportive a căror amintire trupul Angelicăi o păstrase, Briquet încearcă, în plus, o curioasă schimbare a concepţiei de viaţă, venită tot din partea corpului ei nou.

Ceva nou intervenise în viaţa ei. […] Cabareturile, dansul, şansonetele, muşteriii beţi şi gălăgioşi […], toate acestea dispăruseră undeva departe, pierduseră orice sens, orice valoare. […] Acesta era poate uimitorul miracol al reîncarnării pe care ea nici nu-l bănuia […]. Trupul pur, cast, al Angelicăi Gay reuşise nu numai să întinerească capul lui Briquet, dar să-i schimbe şi mentalitatea. Acestă uşuratică cântăreaţă de cabaret se transforma într-o fată cuminte.

În contrast cu ideile filosofice ale lui Descartes, ce susţinea opoziţia între spirit şi materie, între psihic şi trup şi considera gândirea drept bază a conştiinţei propriei identităţi şi existenţe (Cogito, ergo sum), afirmând astfel superioritatea spiritului asupra materiei, filosofii secolului XX şi cei ai secolului actual (dar şi psihologii, neurologii şi şi specialiştii în studiul cogniţiei) tind să „împace” corpul cu mintea, recunoscând legătura indisolubilă dintre ele. Maurice Merleau-Ponty (1908 – 1961), de exemplu, considera că trupul omenesc nu poate fi doar un obiect potenţial de studiu al ştiinţei, ci o condiţie permanentă a experienţei, constituind prima deschidere perceptivă spre lume.

Iar astăzi, oamenii de ştiinţă nu se mai îndoiesc că trupul gândeşte, în modul său propriu, luând parte la percepţie şi cogniţie, întregul organism uman – creier şi restul – formând suportul material al acelui lucru imaterial pe care îl numim gândire. Iar asta arată că, dincolo de orice implicaţii medicale, a lipi laolaltă un cap şi un trup provenind de la persoane diferite ar însemna cu mult mai mult decât a realiza o intervenţie chirurgicală de excepţie. Ce anume ar însemna pentru fiinţa umană hibridă care ar renaşte astfel, doar acea fiinţă ar putea să o spună. Şi, deocamdată – poate din fericire – nu există niciun om care să fi trecut prin aşa ceva.