Durerea poate fi o boală, nu doar un simptom

Dacă la majoritatea persoanelor ce o pot simţi, durerea constituie un simptom al unei afecţiuni, acest lucru nu este întotdeauna valabil. Doctorii au identificat cazuri în care durerea a persistat după ce factorul provocator a dispărut, estimându-se că această situaţie se întâlneşte la 7%-8% din populaţia Europei. Această durere cronică, ce încetează să mai fie un simptom ce indică stimularea unui receptor nociceptiv, devine ea însăşi o boală şi reprezintă durerea neuropată.

Abia în ultimii ani medicina a început să recunoască faptul că durerea cronică constituie o boală de sine stătătoare, după ce mult timp aceasta a fost considerată o problemă de ordin psihologic şi trecută cu vederea.

• De Crăciun au loc mai multe atacuri de cord decât în oricare altă zi din an
• De ce uneori zăpada pare albastră?

Ce provoacă durerea neuropată?

Durerea neuropată este provocată de afectarea sistemului nervos central sau periferic, stimulii nociceptivi fiind procesaţi defectuos. Neuronii din sistemul nervos devin supraexcitaţi, continuând să emită impulsuri electrice la mult timp după ce cauza originală (o infecţie sau o lovitură) a dispărut. Oamenii de ştiinţă estimează că celulele ce au un efect inhibator asupra acestor neuroni mor sau devin ineficiente, astfel că mecanismul ce controla neuronii este dereglat.

Funcţionarea defectuoasă a neurotransmiţătorilor afectează celulele aflate în apropiere, folosindu-se de plasticitatea sistemului nervos pentru a crea o reacţie în lanţ care amplifică această durere, fără a mai fi nevoie de un stimul extern.

Medicamentele folosite tradiţional în cazul durerii, precum paracetamolul, codeina sau antiinflamatoarele nu au niciun efect în cazul acestui tip de durere.

În cazul pacienţilor ce suferă de această afecţiune, durerea este doar primul pas. Depresia, anxietatea, dereglările de somn şi chiar afectarea capacităţii decizionale sunt câteva dintre efectele secundare asociate durerii neuropate. Studii recente au arătat că durerea cronică afectează zone din cortex ce nu sunt asociate durerii, reducând calitatea vieţii. Cercetările efectuate cu ajutorul aparatelor de rezonanţă magnetică funcţională au relevat faptul că durerea cronică dereglează conectivitatea funcţională a regiunilor creierului ce sunt active în perioada de odihnă a creierului.

Neuropatia periferică apare în nenumărate afecţiuni cronice, printre care diabetul, unele afecţiuni ale tiroidei, artrita reumatoidă, cancerul şi infecţiile cu viruşi ce provoacă imunodeficienţă. Se estimează că unul din trei pacienţi ce suferă de diabet prezintă ca efect secundar o neuropatie periferică dureroasă. De asemenea, aproape jumătate din pacienţii trataţi pentru HIV dezvoltă neuropatii senzoriale. O cincime din pacienţii cărora le-a fost tratat cancerul prin chirurgie, radioterapie sau chimioterapie vor continua să simtă această durere la 2 ani după acest eveniment traumatic. Durerea neuropată poate apărea şi după operaţii de rutină, estimându-se că aproximativ 10% dintre pacienţi vor începe să simtă o durere în zona inciziei, ce apoi se va generaliza şi va dăinui.

Care este acţiunea durerii neuropate?

Durerea neuropată are mai multe tipuri de manifestări:

– disestezie – o alterare a sensibilităţii ce duce la senzaţii neplăcute spontane, precum cele de furnicături, usturimi şi arsuri;

– alodinie – durere provocată de stimuli care în mod normal sunt nedureroşi. Acest tip de durere poate fi tactilă (de exemplu, atingerea unei pene de găină) sau termică (când durerea este provocată de o temperatură ce în mod normal nu ar fi deranjantă)

– hiperalgezie – o durere amplificată ca reacţie la un stimul care este în mod normal dureros

Alodinia afectează în mod sever calitatea vieţii celor ce suferă de durere neuropată. Chiar şi cele mai obişnuite acţiuni, precum contactul cu apa în timpul unui duş, devin experienţe chinuitoare, ce provoacă intense senzaţii de durere şi de arsuri. O uşoară pală de vânt ce traversează zona afectată de alodinie se poate transforma într-o tortură greu imaginabilă.

Dincolo de aceste suferinţe, persoanele afectate de durere neuropată tind să îşi mascheze suferinţa, de teamă ca anturajul să nu-i acuze de falsificarea simptomelor. Astfel, durerii fizice percepute de persoanele afectate de alodinie i se adaugă sentimentul de jenă şi chiar depresia, ca urmare a dificultăţii de a comunica într-un mod credibil senzaţia trăită.

Din acelaşi motiv, multe persoane ce suferă de durerea neuropată ezită să comunice doctorilor simptomele trăite şi se tem ca acestea să nu fie considerate de origine psihosomatică. Un studiu efectuat anul trecut în Marea Britanie a relevat faptul că doar 2% dintre persoanele ce suferă de durere cronică apelează la serviciile unui specialist, iar un sfert dintre pacienţi cred că medicul de familie nu ştie cum să abordeze această problemă.

Cum poate fi tratată această durere?

În ciuda faptului că medicina modernă înţelege din ce în ce mai bine durerea cronică neuropată, mecanismul care constituie principala cauză nu a fost încă identificat, astfel că aceasta nu are încă un tratament eficient pentru toate persoanele ce suferă de această afecţiune. Se estimează că doar 40%-60% dintre pacienţii trataţi pentru această afecţiuni obţin reduceri semnificative ale durerii.

Principalul tratament pentru durerea neuropată constă în medicamentele antiepileptice neuromodulatoare (precum gabapentina şi pregabalina) şi antidepresivele triciclice.

Tratamentele eficiente prezintă o serie de efecte secundare ce reduc calitatea vieţii pacienţilor (printre care somnolenţă, ameţeli şi chiar anorgasmia – incapacitatea de a ajunge la orgasm).

O altă soluţie ce funcţionează în cazul durerii neuropate este un stimulator al coloanei vertebrale, însă operaţia de implantare poate provoca paralizia. Pacienţii cu astfel de stimulatoare nu pot fi resuscitaţi cu ajutorul defribilatoarelor, fiindu-le de asemenea interzise folosirea aparatelor de investigaţii ce folosesc ultrasunetele sau rezonanţa magnetică.

Acestor medicaţii se adaugă atât terapia fizică, ce are ca scop reantrenarea celulelor nervoase astfel încât să reacţioneze firesc la experienţele senzoriale fireşti ale vieţii de zi cu zi, cât şi un program psihoterapeutic dedicat, ce ajută pacientul să reziste depresiei asociate durerii cronice.

Recent, un cercetător sud-coreean a propus o terapie inedită pentru persoanele afectate de durerea neuropată: transplantul de celule care secretă substanţe neuroactive cu proprietăţi analgezice în sistemul nervos central.

Aceste celule ar produce efecte analgezice exact în zona ce provoacă durerea, constituind o posibilă terapie pe termen lung. Testele clinice efectuate de-a lungul unui an pe doi pacienţi au arătat reduceri ale nivelului de durere neuropată provocată de cancer. Astfel, transplantul de celule poate constitui un ajutor în reducerea durerii cronice.

Durerea cronică neuropată a fost considerată mult timp drept „boala invizibilă” ce afectează zeci de milioane de oameni la nivel mondial fără a fi recunoscută ca atare în medicină. În ultimii ani, aceasta a fost recunoscută ca o afecţiune a sistemului nervos ce trebuie tratată independent, iar din ce în ce mai multe cadre medicale conştientizează răspândirea şi efectul devastator al acestei boli. O veste bună vine din partea cercetătorilor ce activează în acest domeniu, resursele alocate înţelegerii acestei afecţiuni sporindu-se de la an la an, oferind astfel speranţe că, în viitorul apropiat, ştiinţa va oferi un remediu.