Casca prin care Îl vedem pe Dumnezeu

În anul 2003, biologul evoluţionist britanic Richard Dawkins a devenit cobai în cadrul unui experiment ştiinţific. Neurocercetătorul Michael Persinger, coordonator al laboratorului de cercetare a minţii şi a conştiinţei, din subsolul clădirii ştiinţifice a Universităţii Laurentian, Sudbury, Canada, pretindea că a reuşit să le inducă experienţe religioase unor subiecţi prin stimularea unor regiuni specifice din creierele lor, cu ajutorul pulsaţiilor electromagnetice.

Dawkins, renumit atât pentru studiile biologice cât şi pentru criticile sale la adresa religiei, s-a oferit voluntar să testeze dispozitivul electromagnetic al lui Persinger – „maşinăria Domnului”, aşa cum au botezat-o unii jurnalişti. „Am fost dintotdeauna curios cum ar fi să am o experienţă mistică”, a declarat Dawkins la scurt timp după experiment, ocazie cu care şi-a mărturisit şi dezamăgirea pentru faptul că nu a experimentat „comuniunea cu universul” sau vreo altă senzaţie spirituală.

• Mințile noastre ar procesa limbajul la fel ca Inteligența Artificială
• De ce azbestul încă apare în unele produse cosmetice?

Chestiunea este controversată, împingând ştiinţa spre limitele ei. Religia este în mod cert cea mai complexă manifestare a celui mai complex fenomen cunoscut stiinţei, mintea umană. Dimensiunile religiei variază de la intens personale până la culturale şi geo-politice, iar cercetătorii studiază experienţele religioase din motive şi cu premise foarte diverse. Unii dintre ei speră să descopere raţiuni concrete ale ei şi să îmbogăţească credinţa, în timp ce alţii văd religia ca pe o relicva ruşinoasă a trecutului speciei umane, dorind totuşi să o explice.

Mulţi oameni de ştiinţă, asemenea lui Persinger, privesc creierul ca pe o cheie pentru înţelegerea religiei. Alţii se concentrează pe origini psihilogice, genetice, sau biochimice. Ştiinţa religiei are precedente istorice, Sigmund Freud şi William James abordând subiectul chiar în secolul trecut. Acum, cercetătorii moderni aplică tomografii, teste genetice şi alte instrumente puternice în încercarea de a localiza cauzele psihologice ale experienţei religioase, a-i caracteriza efectele, a începe să îi explice influenţa perenă şi poate chiar a le reproduce.

Experienţe la limita morţii

La Universitatea din Sudbury există un dispozitiv despre care se spune ca ar determina experienţe paranormale prin manipularea creierului uman cu ajutorul stimulării electromagnetice, pe baza unor tipare complexe de frecvenţă. Subiecţii testelor cu acest aparat au mărturisit, în procentaj considerabil, că folosirea „Căştii lui Dumnezeu” a născut în ei trăiri atât de profund spirituale încât li s-au părut complet reale. Dacă relatările sunt adevărate, unde ne duce acest fapt? Infirmă el experienţele de acelaşi fel pe care le-au avut unii oameni în afara experimentului din laboratorul doctorului Michael Persinger? Sau, dimpotrivă, confirmă solid relaţia dintre om şi Dumnezeu? Este paranormalul o forţă interioară sau un factor extern?

Pentru a examina subiectul, unii specialişti sunt de părere ca trebuie aprofundat conceptul experienţelor la limita morţii (NDE). De-a lungul timpului, aceste trăiri s-au manifestat în cazul oamenilor din toată lumea, indiferent de credinţă religioasă, de vârstă sau stil de viaţă, cu o oarecare regularitate. Adesea, astfel de situaţii par să aibă în comun anumite tematici în care subiectul asistă la scene şi vede obiecte şi personaje dincolo de înţelegerea mundană, experimentând concomitent emoţii puternice care declanşează atât teamă inexplicabilă şi disperare, cât şi împăcare şi unificare cu Universul.

Tocmai intensitatea acestor emoţii este cea care le oferă adesea oamenilor impulsul de a-şi schimba complet vieţile (în general într-o manieră considerată de ei mai bună) şi de a oferi speranţă nu doar lor înşişi cât şi celor pe care îi cunosc. Încă din anii ’70 s-au desfăşurat studii intense privitoare la cauzele acestor manifestări, iar doctorul Persinger crede că are răspunsul; un răspuns care, din păcate, nu este unul pe placul multora.

O experienţă de extracorporalizare este cea în care o persoană aflată în pragul decesului se autopercepe părăsindu-şi trupul către un tunel spre capătul luminos al căruia se îndreaptă cu viteză. Traversând acest tunel, oamenii se întâlnesc des cu prezenţe spirituale semnificative pentru ei. În general, experienţa este pozitivă şi optimistă, dar ocazional are conotaţii negative şi terifiante. Avansând în „călătorie” ajung aproape întotdeauna în punctul unde li se spune că trebuie să revină pe Pământ din motive care depăşesc înţelegerea, moment după care se trezesc la scurt timp. Este această aventură un concept Jung-ian asupra morţii, o manifestare onirică – şi deci complet imaginată – cauzată de o traumă foarte puternică? Sau, sub acţiunea aceloraşi stimuli, creierul percepe într-adevăr o lume exterioară, inaccesibilă în mod normal?

O lume paralelă?

Studiul doctorului Persinger a demonstrat că cei care poartă „casca Domnului”, o cască de motociclism cu electrozi şi bobinaje ataşate astfel încât să bombardeze zone cerebrale, cum ar fi lobii temporali, cu diferite frecvenţe magnetice, pot manifesta o serie de halucinaţii, de la impresia că vorbesc cu morţii până la a vedea fantome şi chiar a simţi moartea şi „senzaţiile” ulterioare ei. Dar a spune că acest dispozitiv poate explica în mod consistent paranormalul ca pe o halucinaţie este ca şi cum am pretinde că televizorul demonstrează că oamenii pe care ni-i arată sunt fictivi.

Casca Domnului este numele popular dat unui aparat de laborator mai corect numit „Casca Koren”, după numele lui Stanley Koren, de la Departamentul Neuroştiinţific al Universităţii Laurentian, care a construit-o conform specificaţiilor oferite de doctorul Michael Persinger.

Persinger a atras multă atenţie cu inveţia sa de natură, se spune, să îi inducă unei persoane senzaţia prezenţei lui Dumnezeu. Cercetătorul pretinde că poate crea o experienţă religioasă pentru oricine prin „dereglarea” creierului cu ajutorul unor pulsaţii electrice regulate. Această metodă determină lobul temporal stâng să traducă activitatea din partea dreaptă a creierului ca pe simţirea unei prezenţe. Această prezenţă poate fi interpretată ca orice, de la Dumnezeu până la demoni şi, atunci când implicaţiile experimentului nu îi sunt divulgate subiectului, aproximativ 80% dintre cei care poartă Casca lui Dumnezeu spun că simt pe cineva sau ceva în imediata apropiere.

Richard Dawkins, spre exemplu, faimos pentru criticile sale la adresa religiei, se numără printre cei neimpresionaţi de experiment. Bărbatul a purtat casca, dar în urma şedinţei de „paranormale” a declarat că nu a simţit altceva decât uşoare ameţeli şi crampe la nivelul picioarelor după ceva timp. Ca răspuns, Persinger susţine că unii indivizi ar putea fi mai predispuşi genetic la simţirea prezenţei Domnului sau a unei puteri măreţe, şi poate nici nu ar avea nevoie de un dispozitiv ca al lui pentru a realiza acest lucru.

Conform lui Persinger, câmpurile electromagnetice natural create pot cauza şi ele experienţe religioase, îndeosebi în cazul celor înclinaţi să îl simtă pe Dumnezeu. Spre exemplu, puternice ploi de meteoriţi au avut loc pe Pământ atunci când Joseph Smith, fondatorul Bisericii Sfinţilor Zilei de pe Urmă a fost vizitat de îngerul Moroni, precum şi atunci când Charles Taze Russell a format congregaţia Martorilor lui Iehova.

Cu cine vorbeşte Dumnezeu?

Dar există oare un avantaj în a fi genetic deschis spre Dumnezeu? Cercetătorii încearcă să discearnă dacă există vreun motiv evoluţionist pentru care creierele noastre sunt atât de receptive la experienţele religioase. Religia ar putea fi un efect secundar al creierului aflat in dezvoltare; creierele noastre au avut nevoie de mijloace prin care să îşi explice lumea din jurul nostru, aşa încât ar fi putut crea un sistem de credinţă la care să apeleze în caz că au întrebări.

De aceea, religia ar fi putut servi acestui scop oamenilor primari, prin povestile sale cumva supranaturale de explicare a cauzei şi a efectului. Dar acum, religia este o trăsătură complexă şi… costisitoare; implică timp şi sacrificii, cum ar fi rugăciunea, meditaţia, postul. Aceasta în timp ce astăzi ştiinţa explică tot mai des şi mai profund lumea. Nu ar fi trebuit oare ca religia să dispară până acum, daca a fost numai un mijloc de adaptare primitivă?

Ateii ar putea, desigur, spune cu destulă convingere că da. Însă, aşa cum atrage atenţia un antropolog şi cum un om înţelept a spus odată, chiar şi în orice ateu zace instinctul închinării şi, atunci când o situaţie periculoasă scapă de sub orice formă de control, acelaşi ateu tinde să îşi pună speranţele în ceva aflat mai presus de percepţiile simţurilor. Acest lucru ar putea indica faptul că creierul nostru va cătua mereu o formă de speranţă transcedentală sau o protecţie nelumească, fie ca se cheamă sau nu Dumnezeu.

Iar unii biologi evoluţionişti argumentează că există importante beneficii individuale şi colective pentru o minte conectată la religie. Individual, cei care cred ca ceva mai mare decât ei înşişi veghează la bunăstarea lor, par să ia decizii mai bune în termeni de adaptare evolutivă; de asemenea, pot fi mai puţin predispuşi la excese sau comportamente periculoase, dacă au impresia că cineva dincolo de ei ar putea dezaproba aceste lucruri. Dar adevăratul beneficiu s-ar putea rezuma la o faţetă a darwinismului care nu mai atrage foarte multă atenţie: supravieţuirea unor întregi grupuri.

O abordare nouă

Spre deosebire de alţi cercetători care au cautat înaintea lui prezenţa divină în creierul uman, Persinger încearcă să explice trăirea religioasă dintr-un unghi complet diferit, unul cu influenţe patologice. Conştiinţa de sine, notează Persinger, este mediată în mod obişnuit de emisfera stângă a creierului – în speţă de lobul temporal stâng, aflat cumva în spatele ochiului stang.

Atunci când creierul este uşor bruiat – de o traumă cranio-cerebrală, o traumă psihologică, un atac vascular, droguri, sau o criză epileptică – sinele din partea stângă a creierului nostru poate interpreta activitatea din emisfera dreaptă ca pe un alt sine, sau ca pe ceea ce Persinger numeşte „o prezenţă simţită”. Astfel, în funcţie de circumstanţe şi de experienţa de viaţă a fiecaruia, respectiva prezenţă simţită s-ar putea percepe ca o fantomă, un înger, un demon, un extraterestru, sau chiar ca pe Dumnezeu. De aceea, religia, sugerează cercetarea lui Persinger, ar putea fi un fenomen strict cerebrală.

Persinger a fost inspirat, în parte, de neurochirurgul canadian Wilder Penfield, care a studiat pacienţi epileptici în anii ’50. Pregătindu-i pentru operaţie, Penfield a stimulat diferite regiuni cerebrale cu electrozi şi le-a cerut pacienţilor să descrie senzaţiile rezultate (deoarece creierul nu are receptori de durere, pacienţii aflaţi sub chirurgie neurologică nu trebuie sa fie adormiţi cu anestezic). Unii pacienţi, atunci când lobii lor temporali au fost stimulaţi, spuneau că aud voci şi văd aparţii – nu neapărat experienţe religioase, dar în mod cert unele misterioase.

Aflând despre acest caz, Persinger s-a întrebat daca nu cumva o anumită zonă din creier, stimulată printr-un electrod, ar putea să producă asemenea impresii. A încercat să şi răspundă la această întrebare construind un dispozitiv care constă din solenoizi ce îmbracă craniul şi transmit computerizat impulsuri electromagnetice către zone specifice din creier. Persinger a testat maşinăria pe sute de subiecţi şi pretinde că până la 80% dintre aceştia au simţit o prezenţă în timpul stimulării.

Criticii acuză faptul că subiecţii lui Persinger ştiu în general dinainte cum ar trebui să-i afecteze casca şi, prin urmare, s-ar putea să fie doar ţintele sugestiei. Un grup al Universităţii Uppsala, din Suedia, a descoperit că subiecţii care nu au aşteptări nu experimentează efecte psihologice neobişnuite ca rezultat al stimulării cerebrale electromagnetice. Persinger a contrat aceste declaraţii spunând că în cel puţin două dintre studiile lui, sugestionarea nu ar fi putut fi responsabilă, şi că suedezii nu au folosit în mod corespunzător echipamentul.

Cum funcţionează

Casca Koren aplică semnale magnetice complexe la nivelul capului persoanei care o poartă. Dispozitivul se conectează la un computer printr-o „cutie neagră” care circulă ciclic semnalele prin intermediul a patru bobinaje dispuse de ambele părţi ale capului deasupra lobilor temporali ai creierului. Lobii temporali reprezintă acea zonă cerebrală pe care mulţi cercetători o consideră sursa experienţelor spirituale şi religioase.

Sesiunile experimentale au loc într-o cameră acustică – o cameră complet izolată fonic. O mare parte a activităţii lobilor temporali este dedicată monitorizării sunetului ambiental. Cum lobii temporali reprezintă sursa experienţelor mistice, liniştea ajută mult la crearea acestor experienţe în laborator.

Folosită ca unealtă de cercetare a rolului creierului în trăirile religioase, dar şi pentru că unii dintre cei care au purtat-o au simţit prezenţa Domnului, Casca Koren a fost supranumită „Casca lui Dumnezeu”.

Până în prezent, câteva zeci de oameni au raportat că au simţit prezenţa lui Hristos şi chiar că i-au văzut faţa în camera experimentală. Majoritatea acestor oameni au folosit alternativ atât numele Hristos cât şi Dumnezeu. Cei mai mulţi sunt maturi (peste 30 de ani) şi religioşi. De departe, cele mai multe prezenţe resimţite au fost atribuite rudelor decedate, Marilor Forţe, unui spirit sau vizând ceva echivalent.

Orientarea către direcţia înger sau demon pare a fi strâns relaţionată cu afectul (placere-teroare) asociat experienţei. Dacă echipamentul şi experimentul au produs o prezenţă ce este într-adevăr a lui Dumnezeu, atunci, caracteristicile extrapersonale, intangibile şi independente ale definitiei Domnului ar putea fi puse în discuţie.

Acesta este un lucru important la Casca lui Dumnezeu. Chiar şi dacă numai câţiva oameni l-au vazut pe Dumnezeu prin intermediul ei, se ridică o întreagă serie de noi întrebări la care teologia nu a mai fost nicicând nevoită să răspundă. Experienţele celor care au ajuns faţă în faţă cu Dumnezeu ar putea fi exemplul unei foarte rare activităţi cerebrale. Dacă l-au întâlnit într-adevăr pe Dumnezeu, atunci de ce tocmai în această împrejurare experimentală şi nu altfel? Poate cineva să îl controleze pe Dumnezeu controlând creierul unei persoane?

Casca lui Dumnezeu, sau a diavolului?

Implicaţiile pe teritoriul teologiei sunt evidente. Poate că Dumnezeu există, dar a aşteptat ca umanitatea să se dezvolte suficient pentru a-l descoperi în creier înainte să se arate în circumstanţe pe care oamenii le pot controla. Poate că Dumnezeu există numai în creierele noastre. Poate că există obiectiv şi a ales să îi binecuvânteze pe 1% dintre subiecţii studiului doctorului Persinger cu apariţii ale lui, pentru că îi îndrăgeşte. Poate există, dar le apare doar celor cu o dispunere neuronală potrivită în momente de prezenţă a unui tipar potrivit de activitate cerebrală şi nu în funcţie de ceea ce vede în inimile lor. Implicaţiile aduse de Casca Koren sunt mult mai numeroase decât dispozitivul în sine.

Mai există şi programul computerizat denumit „Complex”, creat de Stanley Kore şi care îi permite unui PC să creeze semnalele electromagnetice necesare. Aceste semnale sunt derivate din activităţile encefalografice vizibile în anumite regiuni din creier. Aşa cum creierul răspunde specific la substanţe chimice, fa fel răspunde şi la semnalele magnetice. Şi pentru că aceste semnale sunt complexe şi iregulate, este necesar un program de computer special pentru a le produce.

Ultima componentă a experimentului, după camera complet izolată fonic, este „cutia neagră”, care transformă ceea ce emite computerul în ceea ce recepţionează Casca Koren. Această cutie este un DAC (digital-to-analog converter) specializat şi reprezintă miezul tehnologiei. Restul componentelor Căştii lui Dumnezeui sunt mai degrabă comune.

„Casca lui Dumnezeu” este oarecum un nume eronat, prin care se dă impresia ca dispozitivul poate produce experienţa întâlnirii cu Dumnezeu. Dar aparatul a produs, spun declaraţiile, şi viziuni ale unor fiinţe demonice, experienţe de extracorporalizare, realităţi alternative şi o gamă largă de alte experienţe paranormale. Putea fi numită după oricare dintre acestea, dar jurnaliştii au preferat nume mai senzaţionale; or, mai senzaţional decât Dumnezeu nu este nimic.

O întrebare care se ridică fervent referitor la Casca Koren este posibilitatea de a obţine una. Casca există strict în laboratorul unde a fost construită şi nu este disponibilă publicului. Totusi, o versiune comercială există, sub denumirea de Shiva Neural Stimulation System, şi poate fi achiziţionată de orice persoană fizică.

Să presupunem că cercetătorii au descoperit într-adevăr o modalitate prin care să ne ofere auto-transcendenţă mistică şi eliberatoare. Ne-am dori oare această… putere? Înainte ca Timothy Leary să promoveze LSD-ul ca fiind o rută spre introspecţii psihologice şi spirituale profunde, CIA i-a studiat potenţialul de spălare a creierului. De aceea, Persinger avertizează că în mâinile nepotrivite, o adevărată maşinărie puternică şi precisă care să stabilească un contact cu „Dumnezeu”, capabilă să inducă credinţe sau semnale ce par a veni direct de la Sursă, ar reprezenta unealta supremă de control al minţii.