Cele mai inspaimantatoare locuri din Sistemul Solar

Cea mai bizara miscare de rotatie
Luna saturniana Hyperion este un obiect de forma neregulata, masurand aproximativ 408 x 260 x 220 kilometri in diametru, de-a lungul celor trei axe ale sale. Cum satelitii cu astfel de dimensiuni ai planetelor poseda, in general, suficienta forta gravitationala pentru a dobandi forma sferica, astronomii sugereaza ca Hyperion ar putea reprezenta fragmentul unei luni mai mari, faramitata in urma unui impact devastator.

Forma neobisnuita a corpului astral explica de ce acesta este, conform autorilor Baker si Ratcliff, „un haos total”. Majoritatea lunilor mari sunt „blocate mareic”, insemnand ca aceeasi fata a satelitului natural este intotdeauna orientata spre planeta care il guverneaza. Este si cazul „relatiei” dintre Pamant si Luna. Insa forma ciudata a lui Hyperion previne o asemenea legatura, deoarece fortele gravitationale ale lui Saturn si ale lunii Titan se exercita inegal asupra lui. Rezultatul este o rotatie imposibil de prezis. Zilele nu sunt niciodata la fel pe Hyperion. Nu numai ca rata rotatiei variaza radical, insa chiar polul nord al acestei luni indica constant o directie diferita in spatiu, fiind imposibil chiar si pentru cei mai priceputi savanti astronomi sa prezica directia axei de rotatie a lui Hyperion peste 300 de zile din momentul prezent.

Cel mai adanc ocean
Aici, pe Pamant, suntem impresionati de Groapa Marianelor, din Oceanul Pacific, a carei adancime, record absolut, coboara aproximativ 11.000 de metri sub nivelul marii. Insa oceanul de pe luna Europa a lui Jupiter face acest record sa paleasca. Desi Europa este acoperita cu un strat gros de gheata, masuratorile efectuate de nava spatiala Galileo a NASA, precum si de alte sonde, sugereaza convingator prezenta unui ocean lichid sub aceasta suprafata. Iar unele dintre aceste masuratori estimeaza adancimea oceanului la 100 de kilometri.

Interiorul oceanului ar fi incalzit, cred cercetatorii, de mareele produse pe Europa de Jupiter si de alti cativa sateliti mai mari ai planetei, precum si de radioactivitate. Uriasul ocean lichid al Europei este unul dintre cele mai promitatoare locuri pentru cautarea si cercetarea vietii extraterestre. NASA si Agentia Spatiala Europeana lucreaza, in prezent, la o misiune comuna ce ar putea fi lansata in 2020 si al carei scop este examinarea amanuntita a lui Jupiter si a lunilor sale Europa si Ganymede. Un obiectiv major este determinarea grosimii stratului de gheata al Europei, ce are implicatii in potentialul lunii de a intretine viata.

Cel mai pestilential loc
Luna jupiteriana Io este fascinanta dintr-o anumita perspectiva a stiintei planetare – este cel mai activ din punct de vedere vulcanic corp astral din sistemul nostru solar, iar suprafata ei este presarata de cratere vulcanice. Dar vizitarea lui Io nu ar fi una chiar dezirabila. Baker si Ratcliff scriu ca „luna lui Jupiter Io miroase ca un urias ou putrezit”. Miasma se datoreaza hidrogenului sulfurat de pe suprafata si din atmosfera lui Io, culorile galbene si rosii distinctive ale lunii provenind de la compusii sulfurosi.

Eruptiile vulcanice sunt comune pe Io si refac in mod constant rezerva de sulf atmosferic. Luna este foarte activa deoarece se invarte in jurul lui Jupiter pe o orbita vag eliptica. Pe masura ce aceasta danseaza repetat, cand mai aproape, cand mai departe de uriasa planeta, gravitatia jupiteriana produce fenomene mareice in interiorul satelitului natural, care ii incalzesc mantaua si provoaca explozii violente. In 2007, aeronava New Horizons de la NASA a zburat pe langa Io si a observat o ertuptie vulcanica, cu fum sulfuros, ce s-a extins pana la o altitudine de aproape 300 de kilometri deasupra solului. In comparatie, cele mai mari eruptii vulcanice pamantene ajung pana la o inaltime de aproximativ 20 de mii de metri.

Cele mai dure (si pretioase) ploi
Gigantele planete inghetate Uranus si Neptun difera de gigantii gazosi Jupiter si Saturn prin compozitie; ele contin indeosebi „gheturi” formate din apa, amoniac si metan. In mantalele lui Neptun si Uranus, temperaturile ridicate probabil fragmenteaza metanul in elementele sale componente, hidrogen si carbon. Astronomii cred ca presiuni intense ar putea strivi cu asemenea forta carbonul astfel eliberat incat acesta se transforma in retele cristaline, sau diamante.

Dupa cum explica Baker si Ratcliff, „Pietrele de diamant, mici cat granulele de sare sau mari cat bolovanii ar putea traversa asemenea unei ploi mantaua lichida si presara nucleul solid. Acest nucleu ar putea fi acoperit cu un strat gros de diamante, mai masiv decat orice mina de pe Pamant. Pana in prezent, ploile exterioare cu diamante de pe Uranus si Neptun sunt, totusi, doar ipotetice, astronomii necesitand mai multe date pentru a stabili cu exactitate daca acest fenmen ciudat are sau nu loc. Din nefericire, nicio nava spatiala nu este, momentan, programata sa exploreze aceste lumi.

Cel mai mare canion
Este suficient sa ne imaginam un canion a carui crapatura se intinde pe o distanta de aproximativ 4.000 de kilometri, adica din Bucuresti, Romania, si pana in Delhi, India, pentru a ne face o imagine cat de cat apropiata despre aspectul si marimea canionului Valles Marineris de pe Marte. Uriasa groapa a fost prima oara observata de aeronava Mariner 9 a NASA, in 1972, fiind ulterior botezata in onoarea acesteia.

Craterul martian despica patru milioane de metri de teren „rosu”, atingand adancimi maxime de pana la zece mii de metri. In comparatie, Marele Canion al fluviului Colorado, din SUA, are o lungime de „numai” 446 de kilometri si o adancime absoluta de aproximativ o mila, sau 1,6 kilometri. Se presupune ca Valles Marineris este o vale formata prin alunecarea si ascensiunea terenului, atunci cand roca topita din mantaua lui Marte s-a extins si a fortat limitele scoartei planetare.

Cel mai inalt munte
Marte este prevazuta nu doar cu cea mai adanca vale din Sistemul Solar, ci si cu cel mai inalt masiv montan. Vulcanul martian Olimp Mons atinge o altitudine de aproximativ 25.000 de metri, adica este de peste trei ori mai inalt decat Muntele Everest, cel mai inalt masiv de pe Terra. Prodigiosul pisc s-a format, probabil, asemenea vulcanilor pamanteni: aflandu-se deasupra unui „punct fierbinte”, de unde valuri de roca incinsa se ridica dinspre interiorul planetei catre suprafata.

Insa acest munte a putut crese mai inalt decat oricare alt vulcan pentru ca Marte nu are placi tectonice, explica Bake si Ratcliff in cartea lor. Pe Terra, placile tectonice „migreaza” pe deasupra punctelor de eruptie a mantalei, scriu cei doi cercetatori. „Vulcanii se formeaza, se sting si altii noi se formeaza pe masura ce placile tectonice se deplaseaza pe deasupra punctelor fierbinti, producandu-se astfel un lung lant vulcanic”. Cum pe Marte nu exista placi in miscare, Olimp Mons probabil se afla deasupra unei eruptii formatoare de vulcani de foarte mult timp, ceea ce a condus la o dezvoltare a sa neintrerupta.

Cele mai puternice descarcari electrice
Atunci cand aeronava NASA Cassini se afla in drum spre Saturn, la finele anilor ’90, a pendulat pe langa Pamant pentru a intra sub incidenta atractiei sale gravitationale, menita sa ii modifice viteza si traiectoria. De la o distanta de 88.000 de kilometri deasupra Terrei, sonda a detectat atunci eruptiile de unde radio ce reprezinta semnalul fulgerelor terestre (un fulger emite radiatie electromagnetica cu o varietate de lungimi de unda, incluzand lumina vizibila si unde radio).

Pe masura ce Cassini si-a continuat calatoria spre Saturn la inceputul anilor 2000, coordonatorii misiunii au avut parte de un soc. De la o distanta de 160 milioane de kilometri departare, sonda a detectat pulsatii radio indicand puternice furtuni electrice pe Saturn. Semnalul radio era de aproximativ un milion de ori mai puternic decat cel detectat pe Pamant. Ani de zile superfulgerele saturniene nu au putu fi privite direct, insa eruptiile radio au indicat ca acestea au loc intr-o regiune denumita „Aleea Furtunii”, in emisfera sudica a planetei. In sfarsit, in aceasta primavara, Cassini a captat primele imagini ale fulgerelor de pe Saturn.

Cel mai puternic magnet
Frumoasa imagine prezinta soarele nostru hiperactiv din punct de vedere magnetic, ornamentat cu raze stralucitoare, coroane si valuri de plasma. Plasma incarcata electric din straturile exterioare ale Soarelui creeaza bule turbulente de dimensiunea statului Texas, care genereaza campuri magnetice locale. Aceste structuri de camp magnetic sunt adesea evidentiate prin plasma sclipitoare, deoarece particulele incarcate zboara de-a lungul liniilor de camp magnetic.

Din acest motiv filamantele stralucitoare dau contur petelor solare, regiuni unde plasma este tinuta captiva de intense campuri magnetice si racita. Acolo unde liniile de camp magnetic se intersecteaza, pot elibera eruptii uluitoare de energie, cunoscuta sub denumirea de „flame solare” si chiar explozii mai puternice denumite defulari de masa coronara (CME). O singura CME poate azvarli in spatiu, la viteze uriase, pana la 10% din efectivul coroanei solare (atmosfera exterioara a Soarelui).

Cea mai distrugatoare incalzire globala
Planeta noastra sora Venus are aproape aceeasi dimensiune, aceeasi densitate si aceeasi compozitie cu cele ale Pamantului, iar atunci cand atomosfera sa densa a fost descoperita, vantaorii de extraterestri s-au intrebat daca nu cumva aceasta planeta adapostea jungle luxuriante si viata exotica. In fapt, Venus este o lume incredibil de fierbinte, guvernata de nori abundenti in acid sulfuric. Venus este cu 40 de milioane de kilometri mai aproape de Soare decat Terra, dar acesta nu este singurul motiv pentru care planeta este atat de fierbinte.

Venus a fost „coapta” de fenomenul incalzirii globale. In conditii normale, radiatia solara atinge suprafata planetei, iar aceasta din urma elibereaza o parte din acea energie sub forma de radiatie infrarosie. Dar pe Venus, efectul de sera creat de norii grosi si o atmosfera densa compusa mai ales din dioxid de carbon captureaza caldura si impiedica scurgerea ei in spatiu. Temperatura de la suprafata acestei planete este de 460 de grade Celsius, facand-o sa fie cea mai fierbinte suprafata planetara din sistemul nostru solar.

Cea mai longeviva furtuna
Este o furtuna ce nu da semne ca va inceta prea curand. Marele Punct Rosu de pe Jupiter a fost prima oara observat de astronomul italian Giovanni Cassini in 1665; in timp ce observarile au fost sporadice in secolele ulterioare, 18 si 19, multi astronomi cred astazi ca furtuna a ravasit terenul jupiterian vreme de 345 de ani din momentul primei sale documentari. Imensa furtuna este de dimensiunea a trei Pamanturi, iar vanturile sale ating viteze de pana la 650 km/h. Cum s-a mentiunt activa peste secole?

Baker si Ratcliff explica cum energia furtunii vine din interiorul planetei Jupiter si de la vartejuri mai mici de la suprafata. „In mod remarcabil, interiorul lui Jupiter asigura cu 70% mai multa energie plafonului superior de nori decat primeste planeta de la Soare„, scriu autorii. „Asemenea unui urias compresor de aer, contractia gravitationala genereaza presiuni intense si caldura in interiorul planetei. Puternice furtuni cu descarcari electrice din atmosfera jupiteriana canalizeaza o buna parte din aceasta caldura inspre portiunea superioara a norilor”. Furtunile mai mici sunt devorate de Marele Punct Rosu, ceea ce ii permite acestuia sa se manifeste in continuare.