Miraculoasa poveste a Prinzatorului de Suflete

In lipsa oricaror dovezi medicale existente sau macar
intrevazute, in 1854, anatomistul german Rudolph Wagner a sugerat
ca trebuie sa existe „o substanta speciala din care este facut
sufletul” in corp, a carui existenta ar trebui dovedita prin
experimentare. Wagner a fost mult ridiculizat pentru convingerile
lui si, ani mai tarziu, rivalul sau Ernst Haeckel a zis in
batjocura chiar ca in momentul mortii ar putea fi posibila
lichefierea sufletului prin inghetarea lui si „stocarea ulterioara
intr-un recipient, ca fluid nemuritor”.

• Galaxiile UFO, ciudățeniile cosmice pe care astronomii le pot vedea abia acum, cu ajutorul Telescopului Webb
• Motive să fim optimiști: Inovațiile din știință care fac lumea mai bună

Natura sufletulul uman a fost un subiect indelung discutat
mai ales in interiorul comunitatilor victoriene de cercetare
stiintifica, ai caror multi membri erau cercetatori eminenti. S-a
ajuns la concluzii filosofice divergente, niciuna bazata pe dovezi
empirice, masurarea oricareia dintre presupusele proprietati fizice
ale sufletului fiind considerata mult prea dificila. Dar
nu toata lumea era dispusa sa accepte aceasta situatie, iar in
iarna lui 1896 doctorul Duncan MacDougall, un chirurg din
Massachusetts, a iesit la rampa cu o idee inovatoare. „De ce nu”, a
intrebat el „cantarim foarte exact un om in exact momentul mortii
sale?”.

Rudolph Wagner

MacDougall a fost un membru al Societatii Americane de Cercetare
Medicala, fascinat de ideea ca personalitatea umana ar putea
supravietui mortii. Asemenea altora din profesia lui, nici el nu
cunostea o localizare fizica in corpul omenesc a sufletului; dar
era de parere ca este „de neconceput ca personalitatea si
identitatea personala continuanda sa existe fara sa ocupe un
spatiu”. MacDougall a denumit cu aceasta ocazie spatiul ipotetic
ocupat de personalitatea umana „substanta sufleteasca”, sugerand
ca, deoarece aceasta nu parasea trupul pana in momentul mortii
fizice, ea trebuie sa fie tinuta in loc printr-o conexiune
organica. Aceasta, a mai adaugat chirurgul, insemna ca substanta
sufleteasca avea probabil o oarecare forma de masa si „devenea
astfel detectabila in momentul mortii prin cantarirea fiintei umane
decedate”.

Cu sufletul la cantar

Pana in 1901, MacDougall a adaptat un set de cantare industriale
(cu o precizie de cinci grame), astfel incat un taler sa sustina o
platforma pe care sa poata fi asezat un pat usor de spital, iar pe
celalalt taler sa stea greutati individuale care pot fi adaugate
sau inlaturate pentru a masura orice schimbare de masa. Odata
instalate in spitalul sau, chirurgul a abordat cativa pacienti
bolnavi in stare terminala pentru a le cere permisiunea sa ii
cantareasca in ultimele ore de viata. In 10 aprilie 1901,
aproximativ la ora 17:30, un barbat suferind de tuberculoza a fost
amplasat pe aparat. A fost asistat de cel putin patru indivizi,
intre care MacDougall si dr. John Sproull, un coleg care simpatiza
cu teoriile chirurgului. La fel ca majoritatea celor
suferinzi de aceasta afectiune, pacientul epuizat si-a pastrat
calmul in timp ce trecea in nefiinta, orice modificare a greutatii
sale fiind imediat notata.

Pe durata a trei ore, a exista o timida dar constanta
scadere in greutate, care a fost insa pusa pe seama deshidratarii
datorate transpiratiei si respiratiei. Apoi, in jurul orei 21:00,
conditia barbatului s-a agravat si cateva minute mai tarziu a
decedat. MacDougall a explicat intocmai ceea ce a urmat: „In
secunda in care viata a parasit trupul, talerul cu greutati a
coborat cu o repeziciune uluitoare – ca si cand ceva ar fi fost
ridicat de pe corp”. MacDougall si colegii sau au masurat cu
exactitate o reducere a greutatii cu fix 21 de
grame.

Imediata si masurabila reducere a greutatii din momentul mortii l-a
incitat pe MacDougall dar, fiind primul experiment de acest fel
derulat vreodata, chirurgul a dorit sa exploreze toate posibilele
explicatii ale fenomenului. Pacientul nu defecase, dar isi golise
vezica – desi urina s-a imbibat in asternuturile de sub el si nu a
parasit patul. Oricum, aceasta nu era de ajuns pentru a cauza o
usurare subita iar inspirarea si expirarea, chiar fortate, nu ar fi
putut cauza o influentare de acel fel a cantarului. Pentru
MacDougall, cele 21 de grame lipsa din momentul mortii erau
inexplicabile prin orice cunostinte medicale conventionale dar, asa
cum el insusi a declarat, era doar cazul unui singur pacient.

In noiembrie, MacDougall a facut cunostinta cu cel de-al doilea
pacient al sau, de asemenea suferind de tuberculoza si muribund in
ultimele ore de viata. Masuratorile au durat timp de patru ore si
un sfert, interval dupa care omul a incetat sa mai respire, chiar
daca fata lui a continuat sa aiba usoare convulsii inca 15 minute.
„Odata cu ultima miscare a musculaturii faciale”, a scris
MacDougall, „greutatea a scazut. Pierderea de greutate a fost
calculata la o jumatate de uncie (aproximativ 14 grame).” Ca si in
cazul anterior, chirurgul a incercat sa explice modificarea in
termeni conventionali, dar a conchis ca este inexplicabila.

Intre ianuarie si mai 1902, alti patru pacienti au consimtit sa
moara pe cantare. In doua dintre cazuri, scaderi bruste de 10 si 14
grame au fost inregistrate in momentul morti, in timp ce un
experiment pare ca a trebuit abandonat deoarece „au existat mari
interferente produse de cei impotriva activitatii noastre.” Iar in
cazul celui de-al patrulea pacient nu s-a constatat nicio reducere
de masa, lucru pus de MacDougall pe seama faptului ca acesta s-a
aflat pe cantar doar foarte putin timp inainte sa moara. Chirurgul
credea ca rezultatele sale nu pot fi explicate prin mijloace
naturale si ca scaderea in greutate a fost provocata de parasirea
trupului in timpul mortii de catre „substanta sufleteasca”.

21 de grame

Comunicarea cu doctorul Richard Hodgson, presedinte al
Societatii Americane pentru Cercetare Medicala, l-a convins pe
MacDougall ca se afla pe un drum bun, dar i-a intiparit grija ca
„alte experimente vor arata ca totul este o sursa de
cosmaruri.” MacDougall si-a repetat experimentele,
folosind insa 15 caini, care au fost intai anesteziati si apoi
ucisi pe un cantar. (Nu se stie de unde proveneau toate aceste
nefericite animale, dar se pare ca toate erau sanatoase). Spre
deosebire de cazurile subiectilor umani, nu s-au sesizat in niciuna
dintre aceste situatii scaderi de greutate. De aici, chirurgul a
concluzionat ca reducerea de greutate in momentul mortii este o
trasatura specific umana – lucru ce ar fi avut sens numai daca
oamenii ar fi dispus de o substanta sufleteasca absenta in cazul
altor animale.

Richard Hodgson

De la conceperea experimentului, MacDougall a avut parte de
numeroase pierdici din partea superiorilor sai din spital, fiind in
cele din urma impiedicat sa isi execute proiectele. A decis sa
lucreze cu rezultatele de pana atunci timp de mai multi ani, din
motive necunoscute, inainte sa faca publice stiri despre
descoperirile sale in ziarul „New York Times”, care a oferit
povestii sale un articol consistent in editia din 11 mai
1907.

Reactia publica a fost previzibila, oamenii impartindu-se
imediat in doua tabere, cea a scepticilor adepti ai explicatiilor
rationale si tabara sustinatorilor adaugandu-si propriile teorii si
dovezi anecdotice. Ca urmare a acestui tumult, MacDougall si-a
notat rezultatele intr-o lucrare publicata in prodigioasele jurnale
stiintifice „American Medicine” si „Journal of the American Society
for Physical Research”. In aceasta, el a prezentat
dovezile experimentelor derulate si a deschis spre dezbatere o
discutie in care a avansat posibilitatea ca substanta sufletului sa
fie mai usoara decat aerul. MacDougall i-a invitat cu aceasta
ocazie si pe altii sa ii repete experimentul, iar concluzia
obtinuta a fost in favoarea ideii ca o substanta spirituala
reprezinta cauza modificarii de greutate observata.

Corespondenta postala a continuat, mai ales in „American medicine”,
ai carui multi cititori au infierat jurnalul pentru ca a acceptat
sa publice rezultatele inca de la inceput. Acestea nu au fost
niciodata confirmate sau explicate, dar ideea ca un doctor a
cantarit sufletul uman a alunecat in memoria colectiva sub forma
unei dovezi stiintifice a imortalitatii umane. Opera de cercetare a
lui MacDougall a inspirat mai tarziu poemul „Greutatea unui suflet”
al Laurei Gilpin, dar si pelicula din 2003, intitulata „21 de
grame” (pierderea de greutate a primului pacient cantarit).

Dificultati tehnice

Date fiind implicatiile filozofice ale experimentelor
doctorului MacDougall, nu este surprinzator faptul ca ele au produs
un vuiet urias si ca, pana si astazi se mai vorbeste despre ele.
Totusi, munca lui nu a mai fost nicicand repetata iar respingerea
ei imediata de catre comunitatea medicala nu inseamna nimic altceva
decat ca foarte putina atentie, formal, a fost directionata spre
aceste rezultate de pionierat.

Nu este o sarcina usoara deducerea a ceea ce s-a intamplat exact in
laboratorul lui MacDougall cu peste un secol in urma. Totusi, o
posibila introspectie s-ar putea face gratie corespondentei scrise
dintre MacDougall si Righard Hodgson. Sirul acestor scrisori a
inceput in noiembrie 1901, in urma primului experiment al lui
MacDougall, si a continuat pana in mai 1902, atunci cand intregul
proiect a fost stopat. Scrisorile contin descrieri complete ale
metodelor chirugului, rezultatele si circumstantele mortii tuturor
celor sase pacienti, toate acestea facand ceva lumina in
solutionarea misterului.

Scrisorile lui MacDougall fac limpede faptul ca, exceptand cazul
primului pacient, toate experimentele au fost influentate de
probleme ce se pot incadra, in mare, intr-una dintre urmatoarele
doua categorii. Prima problema a constat in certificarea momentului
exact al decesului, o situatie care pare sa fi afectat cazurile
pacientilor doi, trei si sase. MacDougall a inteles acest
lucru de la al doilea pacient, pentru care durata incertitudinii
decesului a durat 15 minute. Numai din scrisorile doctorului se
afla insa ca in cazul pacientului al treilea, o destabilizare a
talerelor cantarului a avut loc in momentul incercarii de
determinare a infarctului pacientului. In cazul
voluntarului cu numarul sase, MacDougall remarca faptul ca „sunt
inclinat sa cred ca a murit chiar in timp ce ajustam cantarul”,
ceea ce sugereaza iar nesiguranta cu privire la momentul exact al
decesului.

A doua chestiune a fost o problema legata de echipamentul de
masurare in sine, pe care MacDougall insusi l-a acuzat de
influentarea rezultatelor pentru pacientii patru si sase. Totusi,
cu al cincilea pacient, cantarul a suferit o defectare evidenta,
deoarce talerele nu au mai putut fi ulterior balansate corect. In
orice experiment obiectiv, aceasta nesiguranta ar fi sabotat
rezultatul. Din toate aceste cauze, dintre toti cei sase pacienti,
numai unul, primul, pare sa fi fost masurat fara eroare, si chiar
si acest caz este supus scepticismului date fiind ulterioarele
probleme de functionare ale aparaturii intrebuintate. Prin urmare,
mai degraba decat cercetarea unei cauze fizice pentru scaderea de
greutate in momentul mortii, este de acceptat posibilitatea ca ea
sa nu fi existat deloc sau sa nu fi coincis cu clipa decesului.
Numai o repetare completa a experimentului cu pacienti umani va
putea raspunde acestor intrebari, iar acest lucru este departe de a
fi infaptuit.

Obiectiv privind lucrurile, se pare ca experimentele pe oameni ale
lui MacDougall s-au aflat, fara speranta, sub incidenta
dificultatilor tehnice, de natura sa dea rezultatelor
cercetatorului un caracter lipsit de credibilitate. Este posibil ca
experimentele pe caini sa se fi desfasurat in conditii mai
controlate, mai ales dat fiind faptul ca moartea lor a fost indusa
(deci, probabil, momentul decesului mai bine identificat) si de
aceea sa nu se fi inregistrat schimbari de greutate in niciunul
dintre cazuri… un rationament un pic fortat, dar nu de neglijat.
De asemenea, aceste experimente pe animale au fost derulate
cu ajutorul unui set diferit de cantare, cu o senzitivitate
incepand de la 1,75 de grame ( si nu de la 5 ca in cazul celuilalt
echipament) si nici chiar asa nu s-au constatat modificari de
greutate. La fel s-a intamplat in cazul incercarii din 1915 a lui
H. Twining, care a ucis 30 de soareci intr-o varietate de moduri,
cantarindu-i continuu, fara a percepe vreo schimbare de
masa. A mai existat, totusi, un alt experiment, coordonat
de Lewis Hollander, care a observat o variatie de greutate intre 18
si 780 de grame la cateva secunde dupa moartea indusa a sapte oi.
Dar fenomenul nu se intampla, se pare, permanent si nu a putut fi
masurat la miei sau in cazul unei capre.

Fotografierea sufletului

Poate ca munca lui Duncan MacDougall nu a transformat lumea
medicala, dar cu siguranta i-a inspirat si pe altii sa isi conduca
propriile proiecte de cercetare a dovezilor existentei unui suflet
uman. Un asemenea episod a inceput in 1910, atunci cand
Walter Kilner, un tehnician medical din Spitalul londonez St
Thomas, a anuntat ca ar fi creat un set special din filtre de
sticla care, cu instruirea potrivita, le-ar fi permis oamenilor sa
observa aura umana sau Dublul Eteric, asa cum l-a denumit
el.

Experimentele lui Kilner au fost publicate intr-o carte care, in
1911, l-a influentat pe Patrick O’Donnell, un „expert in raze X”
din Chicago, in crearea unor filtre de sticla in stilul Kilner,
prin care se putea observa aura omeneasca. Avand in minte
experimentele lui MacDougall, lui O’Donnell i s-a dat permisiunea,
de catre Spitalul Mercy, sa isi foloseasca filtrele pentru a
observa un muribund.

„Medicul asistent a anuntat decesul omului. Aura a inceput sa
se imprastie din trup, disparand. Observatii ulterioare ale
cadavrului nu au mai dezvaluit niciun semn al prezentei aurei.
Exista o oarecare forma de radioactivitate vizibila prin
intrebuintarea ecranului chimic. Experimentele mele, totusi, par sa
dovedeasca faptul ca exista o putere animatoare, sau un curent al
vietii fiintelor omenesti”, a declarat O’Donnell in urma
experimentului. La scut timp, presa a inceput sa alimenteze
zvonuri despre o cursa intre O’Donnell si Duncan MacDougall, pentru
cel care reuseste sa fotografieze primul sufletul uman. Totusi,
atunci cand a fost intervievat de „NewYork Times”, MacDougall a
replicat ca „nu am de gand sa conduc
experimente pentru fotografierea sufletului; desi reprezinta o
substanta si ocupa un spatiu, acesta nu poate fi transformat in
subiectul fotografiei”, deoarece indicele sau de
refractie este identic cu acela al „eterului din spatiu”.

Misiva usor furioasa din iulie 1911 este ultimul comentariu al lui
MacDougall, gasit pe marginea subiectului cercetarilor sale, dar
pare sa confirme ca parerea lui despre suflet a ramas neschimbata
in timp.