Psihopatii sunt printre noi

Cum arata creierul psihopatilor?

Ce nu merge exact in creierul lor? De ce sunt „predispusi” sa
utilizeze violenta pentru a-si atinge scopurile si de ce este atat
de mare numarul lor in inchisori? Specialistii considera ca au
gasit raspunsul: inteligenta intacta a psihopatilor
mascheaza faptul ca partea emotionala a creierului lor este
avariata, si asta ii face atat de periculosi.

Cu ajutorul tehnicilor de imagistica cerebrala, de cativa ani
incoace neurologii au inceput sa identifice deficitele specifice
care definesc creierul psihopatic. Cei care au privit in interiorul
creierului unui psihopat spun ca ar fi detectat acolo
absenta absoluta a oricarei emotii. Ca, de
exemplu, la oamenii normali care sunt pusi sa vizioneze imagini cu
persoane straine supuse socurilor electrice sau altor stimuli
durerosi, se declanseaza automat o reactie emotionala viscerala:
incep sa transpire si le creste tensiunea arteriala.

Dar pusi intr-o situatie similara, psihopatii nu simt nimic.
Studii de criminologie in care specialistii americani au analizat
barbati acuzati ca si-au batut cu bestialitate nevestele, au
demonstrat chiar ca pe masura ce agresivitatea acestora crestea,
tensiunea lor inregistra o scadere; cu alte cuvinte, asupra
lor violenta avea de-a dreptul un efect calmant.

Expuse la expresii faciale exprimand teroarea, partile
emotionale ale unui creier uman normal prezinta niveluri crescute
de activare, la fel si ariile corticale, responsabile cu
recunoasterea faciala. In creierul psihopatilor insa, nimic nu
tulbura ariile cerebrale corelate emotiilor, iar sistemul de
recunoastere faciala este si mai putin „impresionat” la vederea
unor fete schimonosite de frica.

Sadic si fara frica

In lumina celor mai recente cercetari in materie, cea mai mare
problema pare a fi nefunctionarea amigdalei, o zona
cerebrala responsabila cu „secretia” unor emotii precum frica si
anxietatea. Iar efectul unei amigdale distruse este ca
posesorul nu simte nicio tresarire de nervozitate atunci cand ii
face pe cei din jur sa sufere.

Prin urmare, pentru un psihopat, nu este nimic in
neregula cu violenta: a face rau unei alte persoane este
doar o modalitate de a obtine ceea ce doreste, o cale perfect
rationala de a-si satisface dorintele.

De-aici si concluzia: este lipsa emotiei, si nu cea a
ratiunii care-l face pe un astfel de individ „impermeabil” la
concepte morale de baza. In plus, in opinia unora, golul
emotional implica si faptul ca psihopatii nu invata nimic din
experientele ostile si ca atunci cand ajung la „racoare” sunt de
patru ori mai predispusi decat ceilalti detinuti sa recidiveze dupa
eliberare. Si aici lucrurile se complica.

Lipsa de frica, de empatie si sensibilitate in relatiile
interpersonale: acestea sunt asadar trasaturile
caracteristice ale unei personalitati psihopatice, studiate in
cadrul a numeroase studii. Recent, specialistii in neurologie de la
Vanderbilt University au mai identificat si o corelatie intre ele
si o problema de functionare a sistemului cerebral al recompensei,
deschizand noi perspective inceea ce priveste tratamentul
farmacologic al acestei dereglari.

„De multe ori oamenii ii percep pe psihopati drept niste
criminali cu sange rece care isi iau ceea ce doresc fara sa se
gandeasca la consecinte. Noi am descoperit insa ca la baza unora
dintre cele mai problematice comportamente asociate psihopatiilor,
precum actele de violenta, tendinta de recidiva si recursul la
alcool si droguri, poate sta un sistem al recompensei
hiperactiv„, a explicat Joshua Buckholtz, unul dintre
cercetatori, intr-un articol publicat in revista Nature
Neuroscience.

Manipulare, egocentrism, risc

Subiectilor le-a fost administrata o doza de amfetamina in timp
ce erau supusi la o tomografie cu emisie de pozitroni pentru a le
fi examinate reactiile sistemului dopaminergic. Astfel,
ipoteza neurologilor ca trasaturile psihopatice ar fi
legate si de o disfunctie a sistemului dopaminergic al recompensei
s-a confirmat.

„Am descoperit ca persoanele cu puternice trasaturi psihopatice
aveau o descarcare de dopamina de patru ori mai mare decat
cea normala ca raspuns la amfetamina”, a comentat
Buckholtz.

In opinia colegului sau, David Zald, desi exista o lunga
traditie de studiu al psihopatiilor care s-a concentrat asupra
lipsei de sensibilitate la pedeapsa si a „neinfricarii” de care dau
dovada cei afectati, aceste trasaturi nu constituie totusi
indicatori valabili ai unui comportament violent sau criminal.

In cadrul studiului celor doi, voluntarii au fost supusi mai
multor teste pentru a le fi evaluat nivelul trasaturilor de
personalitate psihopatica: s-a dovedit ca acestea se dispun de-a
lungul unui spectru de posibilitati, unde comportamentul criminal
nu reprezinta decat o extrema; altfel spus, trasaturi de
acest soi pot exista si la persoane normale, manifestandu-se ca
tendinta care manipulare, egocentrism si apetit mare pentru
asumarea de riscuri.

Si in ultima instanta, insasi existenta psihopatiei ca
entitate nosologica, boala de sine statatoare, este foarte
controversata, poate tocmai intrucat implica un
diagnostic/verdict de potential pericol social nerecuperabil.

Testul Hare

Un test utilizat la scara larga in curtile de judecata din
Statele Unite pentru a evalua daca un criminal care a comis acte
precum omucideri sau violente sexuale este „Psychopathy
Checklist Revised”(PCL-R), al carui autor este Robert Hare (foto
jos), un criminolog de la Universitatea British
Columbia.

In opinia lui, psihopatia este o forma deosebit de grava
de dereglare antisociala de personalitate, caracterizata,
pe langa o generala lipsa de empatie fata de ceilalti, capacitate
de manipulare si dispret fata de reguli, si de o tendinta la un
comportament criminal recidivant.

Testul pus la punct de Hare este foarte utilizat mai ales in SUA
si mai ales in cazurile in care este implicata pedeapsa cu
moartea, avand in vedere ca, in general, juratii par a
fi in mod negativ influentati de prezenta unui diagnostic de
psihopatie, altfel spus, fiind mult prea usor ca un psihopat sa
fie condamnat la moarte.

Administrarea testului lui Hare presupune si un training
special, fiind vorba despre un instrument de diagnoza supus legii
copyrightului. De altfel, cursurile care califica in evaluarea
psihopatilor au devenit un business destul de profitabil in Statele
Unite, din moment ce foarte des testul face parte dintr-o expertiza
supusa asa-numitei „cross-examination” (adica interogatoriului
incrucisat al acuzarii si apararii vazut in filmele americane). Iar
a urma cursul de formare la scoala creatorului testului, unica
recunoscuta oficial, este considerat un element important de
acreditare a expertului.

Psihopatia si criminalitatea nu merg mana in mana

Totusi, in 2007, doi psihologi de la Universitatea California,
Skeem si Cooke, in urma unui studiu realizat pe un esantion de
peste 1000 de subiecti, in cadrul caruia au administrat unui grup
de criminali un chestionar alternativ celui lui Hare, au ajuns la
concluzia ca psihopatia si criminalitatea nu merg neaparat
mana in mana.

„Psihopatia si comportamentul criminal sunt doua
constructii distincte. Daca trebuie sa intelegem in ce
relatie se afla ele, cu toate ca o astfel de relatie exista,
este esential ca aceste constructii sa fie evaluate
separat„, a explicat Cook, precizand ca acest lucru este
deosebit de important mai ales in contextul unor proiecte in care
indivizii sunt supusi unor limitari ale libertatii in baza
asertiunii ca exista o corelatie functionala intre dereglarea lor
de personalitate si riscul pe care ei il prezinta; precum Dangerous and Severe Personality Disorders Project>, o
initiativa experimentala de a-i izola in locuri protejate pe cei cu
rezultate pozitive la testul lui Hare.

Jennifer Skeem si David Cook

Studiul lui Skeem si Cooke din 2007, trecut printr-un proces
obisnuit de „peer-review” in anul respectiv, a fost publicat
de-abia in luna iunie a acestui an in revista Psychological
Assessment, insotit de un comentariu taios semnat de insusi
Hare; acelasi care, in momentul acceptarii lui spre publicare, i-a
amenintat pe autori si editor deopotriva, anuntand ca-i va da in
judecata pentru defaimare, cerand daune financiare provocate de
publicarea unui studiu care pune la indoaia teoria aflata la baza
testului sau.

In domeniu, istoria este bine cunoscuta, poate si pentru ca unul
dintre autori, Cooke a povestit partial tarasenia studiului
cenzurat intr-o carte publicata anul trecut, dar cel mai probabil,
a vazut finalmente lumina tiparului datorita jurnalistului John
Travis de la revista Science, care a adus in atentia
opiniei publice controversa dintre oamenii de stiinta.