Scurta istorie a celor mai bizare tehnici de resuscitare
Intre pumni, ace si zei – lupta cu moartea
Facand o trecere in revista a celor mai eroice si, de multe ori,
teribil de nechibzuite astfel de indeletniciri, nu putem sa nu
admitem ca, pe cat de alarmante si nedemne ne-ar putea ele parea la
ora actuala, exista totusi ceva imbucurator in inventivitatea lor.
La urma urmelor,nu
exista nimic demn in moartea in sine: moartea e nedreapta, cruda,
si de multe ori degradanta. Prin urmare, desi ne putem
considera norocosi ca traim in epoca defibrilatoarelor si a
injectiilor cu epinefrina, chiar si aceste instrumente ale stiintei
moderne nu o pot amana decat o mica fractiune de timp; si din
aceasta perspectiva, este aproape o consolare sa aflam ca pana la
ele omul le-a incercat intr-adevar pe toate.
Pe parcursul unei bune bucati din istoria umana, orice
caz reusit de resuscitare era pus pe seama nu a iscusintei omului,
ci a
interventiei divine. Cine altcineva ar fi putut sa-l
scape pe „osandit” din stransoarea ghearelor de otel ale Mortii?
Paradoxal insa, inventivitatea umana in materie tot a atins culmile
bizareriei, in istorie existand de la practici care-i transformau
pe cei cu un picior in groapa intr-un soi de pernite de ace si pana
la
„administrarea” de pumni in fata, ambele
tehnici de resuscitare documentate in texte antice.
Nu risti, nu castigi!
Oricine destul de ghinionist incat sa cada intr-o stare
de inconstienta in Evul Mediu ar fi fost biciuit in repetate
randuri cu urzici de vreun bun samaritean in incercarea de a-l
flagela intru inviere.
Apoi, au existat in Antichitate si „specialisti” convinsi de
faptul ca trupurile reci ale mortilor puteau fi reinviate
prin incalzire, mai precis prin aplicarea unor tratamente
termice externe: cenusa sau taciuni fierbini sau chiar excremente
(aburinde!) erau ingramadite pe pieptul inert al decedatului cu
scopul de a-i reda caldura vietii.
Poate parea cam lipsit de sens sa incerci sa readuci o persoana
la viata prin proceduri care singure i-ar putea veni de hac, dar
probabil ca a existat unui soi de logica de genul „nu risti nu
castigi” a acestor tactici stravechi. Sau poate se miza pe faptul
ca ori vei fi fost definitiv trecut in lumea umbrelor, caz
in care faptul ca iti era prajita pielea nu te-ar fi deranjat, ori
inca vei fi avut o scanteie de viata in tine, existand asadar si
probabilitatea ca aceste drastice masuri sa aiba
efect.
Alte metode de resuscitare demult apuse pot fi considerate, de
fapt, mai mult un atentat la demnitatea celui „plecat” de pe
aceasta lume. Este cazul mai ales al „procedurii” de
resuscitare cunoscute sub numele pe cat de sinistru pe-atat de
elocvent de „fumigatie rectala cu tutun”. Pana in secolul
XVIII, erau deja cunoscute virtutile de excelent „intaritor” ale
tutunului si se credea cu tarie in capacitatea acestuia de a
stimula activitatea fiziologica si pe cea a sistemului nervos mai
ales la nivel intestinului.
Ca atare, o tehnica foarte des uzitata implica umplerea unei
perechi de foale cu fum de tutun si introducerea lor in derriere-ul
victimei in vederea aplicarii „tintite” a remediului miraculos.
Atat de populara era aceasta practica incat nu a disparut decat
dupa ce s-a demonstrat ca un astfel de „tratament” cu doar cateva
uncii de tutun aplicat pisicilor si cainilor „amutea” sarmanele
creaturi rapid, defintiv si irevocabil; experimentul a fost
realizat in 1811 de neinfricatul fiziolog si chirurg englez
Benjamin Collins Brodie.
Scopul scuza mijloacele
Cam din aceeasi perioada dateaza si marturii de coceni
de porumb sau ciocuri de corb utilizate in acelasi scop nobil la
copiii nascuti morti, desi primele par disproportionat de
mari si cele din urma disproportionat de ascutite; dar altele erau
standardele medicale ale acelor vremuri. De asemenea, alta tehnica
de resuscitare a nou-nascutilor presupunea ciupitul, gadilatul,
trasul de limba si rotitul acestora cu capul in jos, apucati de
brate; mai exista si o alta, impresionanta prin simplitatea ei, de
a le urla din toti rarunchii in urechi, doar-doar bebelusii
se vor invrednici sa traga aer in piept.
Si daca pana la sfarsitul secolului XIX, uluitoarea metoda de
a pune mustar la nasul copiilor pentru a-i invia
iesise deja din moda, medicii mai obisnuiau inca sa foloseasca in
acest scop brandy, administrat cu ajutorul unui nebulizator cu
masca aplicata pe fata copilului.
Pe masura ce stiinta anatomiei a avansat, unele tehnici de
resuscitare au inceput sa ia cel putin in consideratie principiile
fiziologice din spatele respiratiei: in Europa si Statele Unite, la
inceputul secolului XIX, victimele innecurilor erau
frecvent legate de spinarea cailor, pusi apoi sa mearga la
trap. Se spera ca viguroasa miscare de sus-jos a spinarii
calului presate de torsul victimei ar fi facut plamanii acesteia sa
se comprime si sa se expande alternativ, fortand revenirea
respiratiei. .
In aceeasi perioada, dintr-o pura intamplare,
anatomistul italian Luigi Galvani va face o
descoperire cutremuratoare. Potrivit versiunii populare a povestii,
Galvani executa o disectie la o broasca pe o masa utilizata
anterior la experimente cu electricitate statica, cand unul dintre
asistentii sai (un nepot, Giovanni Aldini) a atins nervul sciatic
expus al broastei cu un bisturiu incarcat electric. Cei doi au
observat cum incep sa sara scantei, iar piciorul inert al
batracianului sa zvacneasca ca si cum ar fi fost readus la
viata.
In 1791, Galvani va publica „De viribus electricitatis in
motu musculari commentarius„, unde isi va expune
teoria asa-numitei „electricitati animale”, incununarea
unor infricosatoare experimente pe caini, broaste si
iepuri. Investigatiile lui Galvani, facute la un moment
dat chiar si pe criminali executati, nu vor reinvia pe nimeni, dar
vor duce in scurt timp la inventia primei baterii;
si n-o va face Galvani insusi, care nu percepea electricitatea ca
fiind separabila de biologie (considerand ca asa-numita
„electricitate animala” era generata de muschi), ci colegul si
adversarul lui intelectual, Alessandro Volta.
Se spune ca oroare si incantare deopotriva ar fi simtit un
martor ocular la incercarea de resuscitare a unui
criminal condamnat care fusese spanzurat cu o ora
inainte. „Falcile criminalului decedat au inceput imediat sa
tremure, muschii fetei i s-au contorsionat in cel mai odios mod cu
putinta si chiar a deschis un ochi!”.
Facts
-
Medicul austriac de origine ceha Peter Safar (1924-2003) este
considerat „parintele resuscitarii cardiopulmonare”. Lucrarea lui,
intitulata „ABC of resuscitation” (1957) a reprezentat principalul
ghid de resuscitare utilizat in medicina de urgenta timp de aproape
jumatate de secol. -
In 2005, ea a fost inlocuita de noile ghiduri: „European
Resuscitation Council Guidelines for Resuscitation”, „International
Liason Committee on Resuscitation (ILCOR): 2005 International
Consensus Conference on Cardiopulmonary Resuscitation”. -
In 1989 a fost infiintat Consiliul European de Resuscitare,
organism stiintific medical multidisciplinar, insarcinat cu
elaborarea de ghiduri si standarde in domeniu. -
Primul care a folosit defibrilarea electrica in scopul tratarii
unei fibrilatii ventriculare a fost un celebru chirurg german pe
nume Beck. -
Resuscitarea cardiopulmonara este impartita in BLS – Suportul
Vital de Baza -, si ALS – Suportul Vital Avansat.
Diagnostic: Moarte
Prima definitie a
comei ireversibile a fost elaborata in 1968 de
un comitet creat ad-hoc la Harvard Medical School. Criteriile
specialistilor Harvard pentru confirmarea mortii cerebrale au
devenit ulterior fundamentul tuturor legilor nationale in materie;
ele stabilesc cand este legala intreruperea reanimarii, pacientul
fiind mort din punct de vedere clinic.
Tot criteriile Harvard stau si la baza legilor existente cu
privire la transplanturi, avand in vedere ca organele unui donator
nu pot fi transplantate decat dupa ce s-a declarat moartea
cerebrala.
De altfel, conceptul de moarte cerebrala a fost introdus
in lumea stiintifica concomitent cu primele transplanturi din
istoria medicinei (introducerea lui furniza o legitimare
stiintifica efectuarii transplantului de organe), iar criticii au
afirmat la acea vreme ca o problema etico-juridica a fost
rezolvtata cu o presupusa definitie stiintifica.
In 1968, anul elaborarii definitiei, nu se dezvoltau numai
transplanturile: tehnicile de diagnostic facusera si ele progrese,
punand la dispozitia medicilor noi instrumente pentru cunoasterea
mai profunda a activitatii creierului si a fazelor mortii umane.
Dar in timp ce tehnicile de reanimare erau de-acum in masura sa-i
tina artificial pe mult mai multi pacienti in viata, o perioada
mult mai lunga, aparea o noua problema: daca si cand este permis sa
intrerupi tratamentul unui pacient aflat in stare vegetativa.
Activitatea electrica a creierului se poate intrerupe complet si
pe parcursul unei anestezii foarte profunde sau in timpul unui stop
cardiac.
Moartea cerebrala insa presupune oprirea
permanenta a activitatii creierului.
CITESTE SI: