Apocalipsa digitala: sfarsitul cunoasterii

Mica, fragila si efemera – stiinta lumii intregi

Desigur, in prezent, dispunem de o cunoastere pe care vechii
babiloniei nici macar nu o visau. Am trimis sonde spatiale spre
toate planetele sistemului nostru solar si dincolo de acesta, iar
astronomii nostri observa galaxii si corpuri ceresti aflate la
miliarde de ani-lumina distanta de Pamant si patrund in miezul
spatiului si al timpului, pana la insusi momentul nasterii
Universului. Cercetatorii nostri transforma siliciul,
nisipul si petrolul in masinarii tot mai mici si mai eficiente: o
forma de alchimie mai spectaculoasa decat tot ceea ce a visat
vreodata sa reuseasca un alchimist din stravechime, iar biologii,
geneticienii si medicii au pe mana, astazi, nici mai mult, nici mai
putin decat adevarate retete ale vietii, dobandind capacitati
atribuite candva zeilor. Totusi, pe masura ce dobandim din
ce in ce mai multe cunostinte, le stocam in forme tot mai fragile
si mai efemere. Daca civilizatia noastra va intampina probleme
majore, precum toate celelalte dinaintea ei, oare cat din
cunoasterea actuala va supravietui? In eventualitatea unui dezastru
planetar indeajuns de violent incat sa duca spre pieire intreaga
omenire, precum impactul cu unul sau mai multi asteroizi
masivi, acest lucru nu ar mai avea mare importanta.
Chiar si daca o alta specie inteligenta ar urma sa evolueze
pe Pamant, aproape toate urmele de umanitate vor fi disparut
demult.

• Telescopul Webb a găsit o populație neobișnuit de mare de asteroizi între Jupiter și Marte
• Un nou studiu dezvăluie cum au jucat cometele un rol „major” în apariția vieții pe Pământ

Sa presupunem, insa, ca un fenomen mai putin cataclismic ar avea
loc, ca unele asezari umane ar ramane aproximativ intacte si ca
destui oameni ar supravietui astfel incat sa-si propuna sa
recladeasca civilizatia. Sa mai presupunem, spre exemplu, ca
sistemul financiar global va intra in colaps, ca un virus
devastator va ucide marea parte a populatiei, sau ca o furtuna
solara brutala va distruge reteaua energetica a lumii. Sa
mai luam in calcul declinul gradual, preconizat de tot mai multi
analisti: resursele naturale dispar, iar dezastrele climatice
provocate de incalzirea globala si capriciile Terrei isi spun din
ce in ce mai apasat cuvantul. Complexitatea si
interdependenta diferitelor societati de astazi fac civilizatia
umana, ca intreg, mai vulnerabila decat oricand in fata unor
asemenea tragice evenimente. Indiferent de motiv, daca multimea de
computere care stocheaza astazi mare parte din cunoasterea
umanitatii ar ramane fara electricitate, iar daca mentenanta lor si
a cladirilor care le gazduiesc ar fi sistata, iar fabricile nu ar
mai produce noi cip-uri si programe, cat timp ar supravietui oare
cunoasterea noastra? Cat ar mai reusi sa recupereze
supravietuitorii oricaruia dintre dezastrele enumerate la zeci sau
sute de ani distanta de un asemenea apocalips?

Efectul Fogbank – cunoasterea costa milioane

Trebuie stiut faptul ca, inclusiv in absenta unei catastrofe
globale, pierderea cunoasterii este deja o problema actuala.
Astazi, generam mai multa informatie decat oricand
altcandva in istorie si o stocam pe medii din ce in ce mai
volatile. Mare parte din ceea ce se pierde este departe de a fi
esential – viitoarele generatii se vor descurca bine mersi si fara
fotografiile noastre de vacanta, colectia de filme si jocuri
piratate sau playlisturile cu mp3-uri de azi. Insa, o
parte din cunoasterea stocata in mod digital conteaza enorm. In
2008, de exemplu, SUA a „uitat”, pur si simplu, sa produca un
dispozitiv secret pentru construirea focoaselor nucleare, denumit
„Fogbank”. Registrele importante si foarte putine ca numar,
clasificate top secret, s-au pierdut, fiind sterse, iar
personalul-cheie s-a pensionat. Tot fiasco-ul s-a terminat printr-o
investitie de 69 de milioane de dolari pentru programul de refacere
a unui focos mai vechi.

In eventualitatea unei caderi de curent pe o perioada de timp
prelungita, mostenirea umanitatii va depinde intr-o mare masura de
hard-uri, tehnologia care functioneaza pe post de memorie in lucru
a societatilor moderne. Totul, de la ultimele sondari de genom,
pana la informatiile guvernamentale cu privire la mersul economiei
si de la registrele bancilor pana la datele personale de pe
Facebook, se afla stocat pe unitati hardware, cele mai multe dintre
ele aflate in camere burdusite de servere, cunoscute ca centre de
date. Hard-urile nu au fost proiectate cu intentia stocarii
pe termen lung, asadar nu au reprezentat niciodata subiectul
testelor de genul celor facute pentru estimarea duratei de viata a
CD-urilor. Nimeni nu poate spune cu siguranta cat va rezista un
hard. Recent, Kevin Murrell, administrator al Muzeului
National Britanic de Computere, a repornit un hard cu capacitatea
de 456 megabytes, stins ultima oara pe la inceputul anilor 1980 si
nu a avut probleme in a extrage datele de pe el. Hard-urile moderne
s-ar putea dovedi mai putin prolifice. Densitatea de stocare a unui
hard-drive este acum de peste 4 GB pe centimetru patrat si se afla
in continua crestere. In timp ce componentele de astazi au sisteme
sofisticate pentru compensarea erorilor din sectoarele mici, in
general, cu cat mai multi biti de date inghesui intr-un material,
cu atat mai mult pierzi daca o parte din el se degradeaza sau se
strica.

Cele mai importante informatii sunt scrise si pe formate
precum banda magnetica sau discurile optice. Din nefericire, multe
dintre acestea nu rezista nici macar cinci ani – este de
parere Joe Iraci, care studiaza anduranta mediilor digitale la
Institutul Canadian de Conservare din Ottawa, Ontario. Testele de
„imbatranire accelerata” ale lui Iraci, care implica expunerea
mediilor de stocare la temperaturi ridicate si umiditate, arata ca
cele mai stabile discuri optice sunt CD-urile inscriptionabile cu
un strat refletorizant de aur si cu un strat de ftalocianina. „Daca
mergi pe mana acestui disc si il scrii bine, cred ca poate rezista
foarte bine timp de 100 de ani. Daca te bazezi pe altceva,
gandeste-te la o durata de 5-10 ani”, sustine cercetatorul.

Disparitie fulger

Unitatile de memorie-flash, care pe zi ce trece devin
din ce in ce mai obisnuite, sunt chiar si mai putin de incredere
decat hard-urile. Nu este clar cat timp sunt acestea capabile
pentru a mentine datele, deoarece nu s-au executat teste in aceasta
directie, insa producatorii le garanteaza, in general, o perioada
de viata de maximum 10 ani. Si, in timp ce noile
tehnologii vizeaza o stabilitate si o securitate crescuta a acestor
produse, atentia cade mai degreaba asupra vitezei de citire si a
capacitatii de stocare a datelor. Desigur, conditiile in care
informatiile sunt stocate pe diverse medii digitale pot fi mult mai
importante decat stabilitatea acestora: unitatile pastrate in mediu
uscat si racoros vor rezista mult mai mult decat cele supuse
conditiilor de caldura si umiditate. Putine centre de date sunt
proiectate sa mentina asemenea conditii un timp indelungat, in
absenta electricitatii. Multe sunt amplasate in cladiri obisnuite,
unele aflate chiar in regiuni cu risc seismic sau de inundatii.

Supravietuirea fizica a datelor stocate este, totusi, numai
inceputul problemei recuperarii lor. Un proiect condus de Dennis
Wingo si Keith Cowing, in cadrul NASA, a incercat recuperarea unor
imagini la rezolutii inalte de pe banda magnetica. Casetele
contineau datele brute receptionate din cinci misiuni de pe orbita
Lunii in anii ’60 ai secolului trecut. La acea data, numai
imaginile de rezolutie mica au putut fi primite. Benzile erau
impachetate in plastic, plasate in carcase magnetice de metal
inchise etans si pastrate in mediu steril. Pentru a obtine
informatiile brute de pe banda, echipa a fost nevoita, mai intai,
sa refaca vechiile unitati de citire, salvate de un fost angajat
NASA. Aceasta a fost provocarea maxima. Odata ce au inceput sa
recupereze datele brute, convertirea lor intr-o forma utilizabila a
fost posibila numai dupa ce o cercetare de trei luni de zile a
dezgropat un document continand ecuatiile pentru „demodulare”.

Chiar tragic?

Daca astazi, unor entuziasti priceputi cu fonduri
generoase la dispozitie, le ia mai multe luni pentru a obtine
informatiile de pe cateva benzi magnetice bine pastrate, sa ne
imaginam dificultatile realizarii acestui efort intr-un mediu post-apocaliptic. Chiar
si cu o rezerva bogata de computere functionale care sa citeasca
hardurile, recuperarea datelor nu ar fi usoara. In zilele noastre,
multe date sunt cifrate si accesibile doar cu softuri specializate.
Iar intr-un centru de date neatins 20 sau 30 de ani, unele unitati
hard ar avea nevoie sa fie dezasambate pentru recuperarea datelor
din ele. Recuperarea datelor in caz ca lucrurile merg prost poate
fi o provocare serioasa chiar si in lumea teoretic omnipotenta de
astazi. Anul trecut, spre exemplu, dupa proasta functionare
a unor servere, companiei Microsoft i-au trebuit mai multe
saptamani pentru a recupera cea mai mare parte din datele personale
ale utilizatorilor telefoanelor mobile Sidekick. Lipsa de
resurse – oameni, expertiza si echipament – intr-o Terra
post-apocaliptica se poate dovedi un obstacol chiar mai mare decat
pierderea fizica a datelor. Reabilitarea unei civilizatii
industrializate poate fi mult mai grea decat stabilirea ei
initiala, deoarece astazi am consumat deja mare parte din resursele
candva usor disponibile, de la petrol pana la zacaminte
rafinate.

Dar chiar ar conta pierderea celei mai mari parti de informatii
stocate pe unitatile hard? La urma urmei, tot ceea ce am mostenit
de la civilizatiile trecute prezinta o utilitate discutabila:
Tableta lui Venus din Ammisaduqua, de exemplu, consta, in
principal, in detalii astrologice astazi nefolositoare. Similar, o
foarte mare cantitate din ceea ce aglomereaza serverele lumii, de
la magazine online pana la cele mai recente filme, pare
dispensabil. Chiar si valoarea datelor stiintifice este
discutabila. La ce ne-ar servi cunoasterea secventei
genomului uman si al altor organisme, in lipsa tehnologiei si a
expertizei necesare exploatarii acestor cunostinte? Cu
cateva experimente stiintifice care genereaza in prezent petabytes
de date, pastrarea lor a devenit deja o provocare serioasa. Marea
cantitate de materiale va deveni o problema pentru oricine va
incerca sa recupereze orice crede ca e important: in timp ce este
relativ usor sa gasesti intr-o biblioteca o carte pe care o cauti,
de obicei nu exista vreo modalitate prin care sa fii sigur ce
contine un hard fara a-l conecta la un computer.

Mediocritatea este nemuritoare

Ironic, ceea ce are cele mai multe sanse de
supravietuire din era digitala de astazi nu este neaparat si cel
mai important. Logic, cu cat exista mai multe copii ale unei
informatii, cu atat cresc sansele supravietuirii, descoperirii si
recuperarii ei. Unele date sunt copiate in mod intensiv
datorita importantei si utilitatii lor, precum sistemele de
operare, dar in cea mai mare parte, acest proces este declansat de
popularitate: care de cele mai putine ori presupune si importanta.
Aceasta inseamna ca muzica foarte comerciala in format digital plus
numeroase filme cu succes de duzina ar avea sanse mari pentru a
supravietui peste decenii. In schimb, exista mult mai putine copii
ale cartilor si manualelor, precum si ale schitelor continand
informatii specializate (precum extragerea metalului din minereuri
sau fabricarea de antibiotice), informatii care ar putea fi de o
importanta capitala pentru cei ce vor incerca sa reconstruiasca
civilizatia umana.

Poate cea mai dureroasa pierdere va surveni dupa
aproximativ o jumatate de secol de la o nenorocirea mondiala,
atunci cand majoritatea inginerilor, cercetatorilor sau doctorilor
supravietuitori vor fi murit de batranete sau din alte
cauze. Deprinderile, cunostintele si expertiza lor vor
reprezenta un factor esential atunci cand va veni vorba despre
descoperirea informatiilor importante si „repornirea masinariei”.
Cititoarele de benzi magnetice ale NASA, spre exemplu, au fost
restaurate cu ajutorul unui inginer pensionat care a lucrat in
tinerete cu sisteme similare. Fara interventie specializata de
acest fel, recuperarea datelor de pe benzi ar fi durat mult mai
mult. La un secol dupa o catastrofa de proportii, foarte putine
exponate ale erei digitale vor supravietui… dincolo de ceea ce
este scris pe hartie. Chiar si cel mai nefericit soi de
hartie poate rezista mai mult de 100 de ani. Cea mai veche
„carte” scrisa pe hartie, care a supravietuit pana astazi, dateaza
din anul 868 d.Hr. A fost descoperita intr-o pestera din
nord-vestul Chinei in 1907. In situatia in care nu sunt folosite
pentru alte necesitati, cartile vor persista timp de sute de ani,
eventual rupte si decolorate, dar lizibile. Si in acest caz, cele
mai populare tomuri au cele mai mari sanse de supravietuire.

Strategia curenta de prezervare a datelor importante este stocarea
catorva copii in locuri si formate digitale diferite. Aceasta
practica de precautie le protejeaza impotriva dezastrelor
regionale, precum urgane sau cutremure, insa nu va functiona in
cazul unui eveniment global. Poate singurul format de date
care ar putea rivaliza cu hartia, ca stabilitate, si cu mediile
digitale, ca densitate, este Discul Rosetta. Primul asemenea disc
pastreaza descrierile si textele a 1000 de limbi. Discurile de
nichel sunt gravate cu text incepand de la dimeniuni normale, care
se miscsoreaza rapid la dimensiuni microscopice. Cu o
dimensiune a caracterelor perceptibila pentru ochiul uman numai in
urma unei apropieri de 1000 ori a imaginii, fiecare disc poate
ingloba pana la 30.000 de pagini de text si imagini. Se ia in
considerare acum si crearea unei versiuni digitale, prin folosirea
unei forme de cod de bare. Daca se va descoperi o metoda de stocare
a datelor digitale pe termen lung, urmatoarea intrebare este ce
merita pastrat si cum se poate mentine in perfecta siguranta, dar
totusi usor de identificat si descoperit.

Ideea stabilirii pe Luna a unui seif
indestructibil continand cunoasterea umanitatii, nu a fost nici ea
ocolita. Desigur, cei ramasi in viata dupa o
nenorocire n-ar avea prea multe mijloace si cunostinte sa
calatoreasca pana acolo, dar pentru a rezolva aceasta problema se
ia in considerare, in cadrul unui proiect global, construirea, in
diverse locuri de pe Pamant, a 4000 de antene de receptie aflate
permanent in contact cu baza selenara. Daca natura si noi insine ne
vom oferi ragazul necesar unui asemenea program, poate el chiar va
prinde forma si va putea garanta continuitatea peste milenii a
mostenirii civilizatiei noastre.

CITESTE SI:

• 
  Cate universuri exista in multivers?
• 
  Peste cinci ani, un DVD ar putea contine mii de
  filme
• 
  CERN: 100.000 de procesoare, 15 petabytes pe
  an