Altruismul – suntem programati sa fim buni. Si totusi…

Vanatorii-culegatori erau foarte belicosi

Un aspect fundamental al evolutiei sociale priveste
originile altruismului, iar o fascinanta ipoteza
avansata in urma cu cativa ani de economistul american Samuel
Bowles, profesor in cadrul Departamentului de Economie politica al
Universitatii din Siena si director al programului de Stiinte ale
Comportamentului la Santa Fe Institute din New Mexico, a fost
repropusa recent de revista „Science”.

• Cât de periculos este să amânăm mersul la toaletă?
• Inteligența Artificială a declanșat o criză de fraudă academică în universități

De ce ar trebui sa ajutam alte fiinte umane cu care nu
avem nicio legatura de sange? In fond, este un comportament
impotriva naturii: doar cine impartaseste cu noi patrimoniul
genetic merita sa fie aparat si protejat. Sau nu?

Pai nu. Fiinta umana nu este „programata” sa se comporte
in acest fel. Si doar cu cateva specii animale are in
comun comportamentul altruist, care duce la cooperare in interiorul
grupurilor si, pe termen lung, i-a permis omului sa cucereasca
planeta. Si totusi, cu toate ca o societate de altruisti desi este
o societate senina, este in egala masura si una fragila: ajung
cativa egoisti care sa profite de acest lucru pentru a distruge
acest tablou idilic.

Dar atunci cum se face ca altruismul ca si comportament colectiv
a ajuns pana-n zilele noastre? Potrivit lui Samuel Bowles, este
meritul razboiului. Adica necesitatea de a
apara un grup de atacurile externe este factor de coeziune,
intarind legatura solidaritatii. Prin urmare, amenintarea
externa este cea care sporeste bunavointa interna.

Pentru a-si verifica teoria, Bowles a studiat marturii
arheologice si etnografice cautand dovezi ale inclinatiei
stramosilor nostri pentru razboi. Ce-a aflat? Ca
vanatorii-culegatori erau foarte belicosi, 41% dintre
decesele in randul acestora survenind ca urmare a unor conflicte
sangeroase. Modelul lui Bowles nu putea sa nu includa si
genetica: asadar altruismul este un comportament mentinut in timp
gratie ADN-ului. Mai mult, cercetatorul sustine de-a dreptul ca
exista o selectie de grup: chiar si in dauna interesului
individual, altruismul din genom se propaga intrucat este
„protejat” de colectivitati razboinice si ca atare mai puternice.
Cu acest punct multi biologi nu sunt de acord: grupurile nu sunt
intr-atat de diferentiate intre ele din punct de vedere genetic
incat sa justifice aparitia unui fenomen de selectie.

Dusmanul din afara

De cate ori te-ai certat cu un membru al
familei? Insuportabil, egoist, ipocrit, profitor: ai
vorbit de multe ori despre respectivul in acesti termeni. Ajunge
insa ca o cunostinta comuna sa vorbeasca si ea de rau aceeasi
persoana pentru a declansa in tine o reactie automata, de genul
„Cum iti permiti? Cine te crezi?” Aceasta incoerenta tipica
comportamentului uman este una care, potrivit studiului lui Samuel
Bowles (publicat in „Science”) are la scara mai larga decat cea
reprezentata de propria familie, o utilitate ce nu poate fi trecuta
cu vederea. Agresiunea din exterior declanseaza
solidaritatea interna.

Chiar cu ruda antipatica sau vecinul badaran cu
care nu ai nici macar o legatura de sange, ca sa merite o aparare
„din oficiu”. Tocmai necesitatea de a te apara de dusmanul
„din afara” extinde conceptul de „prieten”. Asa devin
oamenii mai dispusi sa-si ia de la gura pentru antipaticul pe care
pana mai ieri nici nu-l suportau. De altfel, studiile stiintifice
confirma chiar si ceea ce dictatorii stiu din instinct:
cand poporul e nemultumit si ameninta sa se rascoale este
timpul sa declansezi un conflict armat si sa cauti un tap
ispasitor; daca acesta mai este si perceput ca fiind un
strain, fie el „tigan” (vezi cazul Italiei), subversiv sau
imigrant, cu atat mai bine. Pentru ca vina o poarta intodeauna
altii, din afara. Iar strategia functioneaza intotdeauna,
garantat.

Ce ne facem insa ca vanatori-culegatori nu mai suntem de multa
vreme. Iar pe parcursul secolelor ce ne separa de epoca respectiva
s-au intamplat cateva lucruri semnificative. Au aparut
credintele religioase care predica dragostea reciproca si
bunavointa fata de cei din jur. Apoi, ratiunea a devenit
un instrument de cercetare a realitatii. Am inceput sa ne
constientizam actiunile, motivele care le provoaca si consecintele
pe care faptele noastre le declanseaza.

Cu alte cuvinte, la nivel individual, am evoluat in
fiinte capabile sa gandeasca si poate ar fi o idee buna s-o facem
si in plan colectiv. Sa intelegem ca, pentru a fi
altruisti si a coopera nu trebuie sa apara neaparat un dusman care
sa ne determine s-o facem.

Nascuti altruisti

Schimbarile climatice survenite in urma cu intre 10.000 si
150.000 ani, a explicat economistul, ar fi impins grupurile de
vanatori si culegatori sa invadeze teritoriile altora. Bazandu-se
pe incidenta mortilor violente din triburi, Bowles a dezvoltat un
model statistic pentru a calcula daca predispozitia altruista a
fiecarui grup in parte ar fi influentat posibilitatea acestuia de a
invinge si prin urmare a supravietui. In grupurile asa-zis
altruiste, indivizii porneau la lupta pentru a apara un bun comun,
in cele egoiste era mai probabil ca fiecare in parte sa decida sa
nu-si riste pielea. Prin urmare, grupurile altruistilor
erau mai puternice si i-ar fi spulberat in timp pe egoisti, reusind
si sa-si perpetueze genele. In concluzie, potrivit teoriei
lui Bowles, fiinta umana este in mod natural
altruista.

In cheie evolutiva, faptul ca un individ decide sa-si sacrifice
propria viata (si implicit capacitatea de a se reproduce) pentru a
permite grupului din care face parte sa supravietuiasca intra in
contradictie cu teoria
selectiei naturale a lui Darwin, potrivit careia, un
individ este „fit” (adaptat) din punct de vedere evolutiv atunci
cand este capabil sa se „inmulteasca”, transmitandu-si patrimoniul
genetic mai departe. Contradictia ar putea fi insa numai una
aparenta. In 1976, Richard Dawkins a sugerat o modificare a
teoriei: nu sunt doar organismele cele care se lupta pentru
succesul evolutiv, ci fiecare gena in parte, pe cont
propriu. Din aceasta perspectiva, gena „invingatoare” este
cea care reuseste sa se multiplice cat mai mult posibil, chiar daca
nu furnizeaza un avantaj evolutiv organismului care-o poarta.

Sa luam ca exemplu o familie: fiecare individ are un patrimoniu
genetic foarte asemanator cu cel al rudelor sale; daca, sa
spunem, unul se sacrifica pentru binele grupului, ceilalti,
purtatori ai acelorasi gene, vor putea sa se reproduca si sa
transmita generatiilor urmatoare patrimoniul genetic. De
altfel, aceasta teorie a fost formulata inca din 1965 de William
Hamilton, sub numele de „Kin Selection” (selectie parentala) si a
fost utilizata pentru explicarea evolutiei unor specii incredibil
de sociale, precum furnicile, albinele si termitele.

Ca atare, cel putin tehnic, ipoteza lui Bowles ar putea fi
valida. Asta daca nu ar avea o serie de lacune, in opinia unora
greu de ignorat. Cum ar fi dovezile arheologice studiate de
economist, nu in totalitate credibile: avand in vedere ca au fost
studiate doar niste resturi de oase si schelete incomplete, este
greu de stabilit daca moartea unui individ a fost violenta sau a
survenit din alte cauze (armele utilizate pentru a ucide nu
intotdeauna lasa urme la nivelul oaselor).

Dar chiar si acceptand validitatea acestor probe, teoria lui
Bowles se pare ca mai are un punct slab: presupune ca
altruismul si atitudinea razboinica pot si trebuie sa
convietuiasca in interiorul aceluiasi individ. E stiut
faptul ca umanitatea este „schizofrenica” din punct de vedere
moral, iar potrivit cercetarilor lui Bowles, motivul acestei
comuniuni a contrastelor s-ar datora succesului evolutiv al
familiilor profund razboinice, dar animate de un puternic spirit de
solidaritate (un fel de Clanul Soprano din preistorie).

Mai exista si o alta posibilitate, plauzibila din punct de
vedere evolutiv, pe care Bowles nu a luat-o in considerare.
Aceleasi schimbari climatice care ar fi impins unele grupuri sa se
razboiasca cu altele ar fi putut stimula un efect diametral opus in
alte situatii. In loc sa le dezbine, conditiile de
adversitate ar fi putut face familiile sa ramana unite;
acele nuclee familiale care si-au dezvoltat dinamici de grup,
punandu-si la comun resursele si energia reusind sa supravietuiasca
si sa-si transmita genele din generatie in generatie, pana azi,
spre deosebire de genele „egoiste” ale celorlati, ajunse la „cosul
de gunoi” al evolutiei umane.

Contactul uman

Un barbat se intoarce acasa de la birou si ii spune sotiei: „Ma
simt cam obosit”. „Tu esti obosit? Eu sunt obosita!”, rabufneste
imediat aceasta, trecand in revista toate lucrurile pe care le-a
avut de facut pe parcursul zilei. Moment in care sotul intrerupe
monologul consoartei dand drumul la televizor, iar sotia ii
telefoneaza unei prietene pentru a se plange de insensibilitatea
sotului. A doua zi, la birou, barbatul intalneste un coleg si
salutandu-l, adauga: „Ma simt cam obosit”. Celalalt raspunde: „Si
eu”. Intrucat sunt colegi, fiecare il poate intelege pe celalalt.
Conversatia lor, spun specialistii, desi redusa la minimul
necesar, furnizeaza o recunoastere reciproca, aflata la baza unui
autentic contact uman.

Legatura dintre altruism si empatie
(capacitatea de a-ti reprezenta si de a intelege emotiile,
sentimentele si motivatiile celorlalti) reprezinta o alta chestiune
inca deschisa la nivel psihobiologic. De altfel, in ultimii ani,
fenomenul empatiei, dintotdeauna terenul privilegiat al filosofiei
si religiei, a devenit obiectul foarte fertil al cercetarii
stiintifice.

Reflectand asupra posibilitatii ca empatia sa aiba o baza
biologica in cartea sa „Empatia si dezvoltarea morala”, Martin
Hoffman, profesor de Psihologie la New York University, avanseaza
teoria conform careia „trebuie sa fi fost empatia, ca si
predispozitie catre altruism, mai degraba decat altruismul in sine,
cea care a trecut examenul selectiei naturale, devenind parte
integranta a naturii umane”.

Paradoxurile empatiei

Pe ecranul televizorului se deruleaza imaginile unui eveniment
dramatic de natura colectiva (cutremur, inundatie, operatiuni
militare cu victime din randul civililor, atentat). Imaginile
suscita in unii o dorinta intensa de a face ceva, a fi acolo, a da
o mana de ajutor pentru a usura suferinta altcuiva (activare
empatica), iar in altii sentimente contradictorii de apropiere
emotiva si detasare deopotriva (sau mai rau, repulsie) ca si cum
cele intamplate in fond nu i-ar privi. De multe ori, spun
specialistii, in urma unei supradoze mediatice, se
declanseaza in spectator dorinta de a se reintoarce rapid la
normalitate, la micile amanunte ale vietii de zi cu zi, in dorinta
de a sterge din minte cat mai rapid posibil evenimentul
traumatic. Dupa cateva zile, chiar la cei care s-au lasat
implicati emotional, interesul incepe sa se diminueze si in cele
din urma vor continua sa simta empatie doar observatorii care
intr-un fel sau altul au intrat concret in contact cu
victimele.

Aceste procese mentale devin usor de inteles daca sunt analizate
mecanismele aflate la baza empatiei si distorsiunile ei, considera
Hoffman, care in eseul lui incerca sa puna la punct o teorie
psihologica a comportamentului pro-social.

Cum se dezvolta inclinatia catre empatie? Studiile asupra
dereglarilor care pot surveni in relatia mama-copil demonstreaza ca
fara apropiere, atasament, fidelitate nu exista
empatie. In plus, in opinia psihologului american, empatia
nu ne face sa impartasim emotiile altora in mod impartial, ci este
vulnerabila la numite distorsiuni (bias). Altruismul restrans, cel
asa-numit „parohial”, din anumite privinte corespunde unui
asa-numit „familiarity bias”, un soi de „favorizare” sau
distorsiune sistematica a capacitatii empatice care-i face pe cei
mai multi dintre noi sa priveasca cu mai multa „ingaduinta” faptele
indivizilor din propriul grup (familiar, etnic, religios,
profesional, etc).

Empatia pe baze biologice reduce agresivitatea in interiorul
grupurilor, iar daca este cultivata, invatata prin instrumentele
tipice ale unei evolutii culturale, poate intari motivatia de a
trai in armonie cu persoanele care nu apartin propriului grup
social.

Si mai complex apare insa procesul de „supra-activare empatica”,
o conditie ce se realizeaza involuntar atunci cand suferinta
empatica a observatorului devine atat de intensa incat se
transforma intr-un sentiment viu de suferinta personala; in acel
moment, observatorul isi muta atentia de la victima la el insusi,
declansand „deriva egoista”.

Este importanta atenuarea acestei „partiniri” fata de ceea ce ne
este familiar? Daca odata era necesar sa ne aparam propriul grup
primar de agresiunea dusmanilor externi, intr-o interconexiune
multiculturala si globala, precuim cea in care traim,
devine indispensabila promovarea comportamentului
„pro-social” dincolo de diferentele etnice si culturale,
crede Hoffman, in opinia caruia, oricare ar fi mostenirea biologica
pe care am primit-o, suntem o specie culturala, in continua
transformare.

desen cover: Mathias
Pedersen

CITESTE SI:

• Ne nastem buni si devenim
  rai?
• 
  Indiferenta este cea mai raspandita reactie in fata
  rasismului
• Spune-mi
  cum te incrunti ca sa-ti spun de unde esti
• Paranoia – o boala
  comuna a oamenilor