Povestile Timpului

De la clepsidra la lampa cu ulei

Clepsidrele cu nisip au aparut in secolul al XIV-lea. Ele s-au dovedit mult mai avan­tajoase decat cele „clasice“, cu apa: puteau functiona la orice temperatura si erau mai ieftine si mai usor de fabricat/utilizat. Folosite la fel de frecvent in viata privata si in cea publica (o legenda malitioasa spune ca au fost inventate pentru a limita dis­cursurile oratorilor), in biserici, in bucatarii si pe corabii, clepsidrele au ma timpul europenilor pana in secolul al XVIII-lea, desi intre timp aparusera si orologiile me­canice. Marele neajuns al ceasurilor cu nisip era ace­la ca trebuiau intoarse frecvent si nu pu­teau masu­ra in­ter­va­le tem­po­­rale lungi, caci ar fi fost ne­voie de canti­tati spo­rite de nisip si deci de recipiente foarte volumi­noa­se. Aceasta pro­blema nu exista in , unde se folo­sea o metoda ba­zata pe com­bustie. De niste betigase din lemn etalonate erau legate, cu fire de ma­tase, bilute meta­lice. pe rand, firele ardeau, lasand sa cada, la inter­vale regu­late, micile sfere de metal intr-un recipient. In Europa, „lumanarea orara“ este o inven­tie atribuita lui Alfred cel Mare, rege al Angli­ei intre anii 849-889. Pentru a-i rea­min­­ti suveranului orele cand trebuia sa-si faca rugaciunile, niste lumanari „gra­da­­te“ ma­surau scurgerea timpului, pro­por­tional cu descresterea lungimii lor. Era insa o meto­da prea putin exacta compa­rativ cu beti­soarele combustibile din Orient. in se­co­lul al XV-lea, italianul Cardano a perfec­ti­onat siste­mul, in­lo­cu­ind lumana­rea cu o lampa cu ulei, prevazuta cu un rezer­vor transpa­rent, de aseme­nea gradat. Cand voiai sa afli ce ora este, n-aveai decat sa „citesti lampa“, uitandu-te la ce nivel a ajuns uleiul in rezervor.

Orologiul lui Huygens

Initial, ceasurile nu aveau limba si cadran si nu faceau decat sa „sune“ orele. Se gaseau mai cu seama in biserici si, multa vreme, europenii au trait in ritmul acestor orologii; ele marcau trecerea orelor intoc­mai cum sarbatorile religioase ritmau scur­ge­rea anului. Ce-i drept, primele ceasornice nu erau de foarte mare incredere, dand erori semnificative, care puteau ajunge pana la o ora pe zi. Ulterior, greutatile au fost inlocuite cu arcuri metalice care, destinzandu-se treptat, furnizau energia necesara miscarii pieselor. Pasul urmator pe drumul spre precizia maxima l-a repre­zen­tat inventarea pendulului. Galilei a formu­lat, in 1583, principiul conform caruia perioada de oscilatie a unui pendul nu depinde de amplitudinea oscilatiei, daca variatiile nu depasesc o anumita limita. Concret, micile oscilatii sunt izocrone (constante si regulate) daca amplitudinea nu depaseste 10 grade – desigur, in absenta frecarii cu aerul. Trebuia deci gasit mijlocul de a se folosi precizia matematica a oscila­tiilor pendulului si de a se intretine misca­rea acestuia. Meritul realizarii tehnice ii revine lui Christiaan Huygens, matemati­cian si astronom olandez (1629-1695), care, impreuna cu un mester ceasornicar pe nume Salomon Coster, a izbutit sa creeze un orologiu mecanic la care inaintarea rotilor dintate ce puneau in miscare unica limba a ceasului era reglata in functie de miscarea unui pendul. Cativa ani mai tarziu, au aparut arcurile spirale, care au imbuna­tatit considerabil precizia, motiv pentru care a putut fi adaugata si „limba mare“, care indica minutele. Toti ceasornicarii au inceput sa utilizeze aceste ameliorari teh­nice si, odata atinsa o precizie multumi­toare, cautarile s-au indreptat in alte di­rectii. De la marile orologii ale catedra­le­lor, trecand prin pendulele inalte pana in tavan, pendulele de masa si, in fine, ceasu­rile portabile, ornice din ce in ce mai mici s-au raspandit prin Europa, iar marile calatorii transoceanice le-au imprastiat pe toate continentele.

Arta si precizie

In secolul al XVIII-lea, un ceasornicar elvetian stabilit in Franta, pe numele sau Breguet, si-a castigat faima construind ceasornice plate, de buzunar – remarcabil amestec de pricepere tehnologica si gust artistic. Forme noi, gravuri in aur si argint, email si incrustatii de pietre pretioase se adaugau rigorii executiei tehnice. In secolul al XIX-lea, s-a pus deja problema utilizarii electricitatii la intretinerea miscarii pieselor de ceasornic. Nu­me­roase modele de ceasuri cu actionare electrica au facut, de-a lungul vremii, obiectul tot atator brevete de inventie. Bateria electri­ca, in postura de sursa de energie, a ramas in vigoare pana astazi. Dar energia e una, iar precizia e cu totul altceva. Ceea ce fusese sufi­cient in secolul al XVIII-lea si chiar al XIX-lea nu mai era satisfacator pentru exigen­tele secolului XX.

Ora solara si ora ceasornicului

Ora solara e legata de ideea ca, atunci cand Soarele atinge punctul sau cel mai inalt (adica atunci cand traverseaza meridi­anul), este miezul zilei, iar in ziua urma­toare, cand Soarele traverseaza din nou meridianul, este din nou miezul zilei. Timpul care se scurge intre doua miezuri de zi succesive este uneori mai scurt, alteori mai lung decat cele 24 de ore ale timpului din ceasornic. in lunile de mijloc ale anului, lungimea zilei este foarte apropiata de 24 de ore, dar in jurul datei de 15 septembrie, zilele masoara doar 23 de ore, 59 minute si 40 de secunde, in timp ce in jurul Craciu­nu­lui, ele dureaza 24 de ore si 20 de secunde. Ora ceasului merge pe ideea ca fiecare zi are exact 24 de ore. Ceea ce nu este tocmai adevarat, dar e, bineinteles, mult mai con­venabil sa „jonglezi“ cu un Soare „mediu“, care „cheltuieste“ exact 24 de ore in fiecare zi, avand in vedere faptul ca ornicele meca­nice si, mai recent, cele electronice pot fi construite in asa fel incat sa indice aceste perioade de timp ca identice. Desigur, micile diferente survenite intre durata zilelor solare si cea a zilelor medii produc decalaje intre ora solara si ora ceasului. Aceste decalaje ating un maximum de peste 14 minute la mijlocul lunii februarie (cand timpul solar este mai lent decat timpul ceasului) si de peste 16 minute la inceputul lunii noiembrie (cand timpul solar este mai rapid decat timpul ceasului). Exista de asemenea doua varfuri mai mici, la mij­locul lunii mai (cand timpul solar este cu circa 4 minute mai vioi) si la finele lunii iulie (cand e cu peste 6 minute mai lenes). Dife­­rentele nu se acumuleaza in cursul anilor datorita faptului ca timpul ceasului a fost proiectat in asa fel incat la fiecare patru ani sa fie inscris in calendar un an bisect, asa incat cele doua tipuri de timp revin la o valoare foarte apropiata de valoarea de pornire. Spun foarte apropiata pentru ca timpul ceasului mai trebuie ajus­tat o data, ca sa nu apara un an bisect in primul an al unui secol, exceptie facand situatia in care anul este perfect divizibil cu 400. Acesta este motivul pentru care 1900 nu a fost un an bisect, pe cand 2000 da. In pofida acestei corectii, recent, la timpul ceasului a fost adaugata o secunda.

Nevazut si totusi perfect conturat, cel mai proba­bil Timpul a existat dintotdeauna in min­tea oamenilor. A fost insa, odata ca niciodata, o vreme in care oamenilor nici prin cap nu le trecea sa-l masoare. Ceea ce conta pentru anticul grec sau chinez, pentru pastorul arab sau taranul mexican era doar ciclicitatea pro­ce­selor din natu­ra: alternarea zilei cu noaptea si trecerea de la un anotimp la altul; timpul muncii si timpul odihnei, cel al semanatului si cel al recoltei. Nicaieri, in lumea antica si medievala, nu a existat mai mult de o minoritate de oameni cu adevarat interesata de timp in termeni de exacti­tate matematica. Si totusi…Vocabula „timp“ isi afla originea in grecescul „temenos“ si latinescul „tempe­rare“, ambii termeni indicand actiunea divizarii unui anumit lucru dupa ordine si masura. Asa cum o atesta calendarul con­si­derat primul din istorie – un os de vultur pe care, in urma cu 13.000 de ani, un va­na­tor din Paleolitic a scrijelit o serie de sem­ne indicand fazele Lunii – proble­ma calendarului s-a impus ca o exigenta inca din zorii omenirii. Se gasesc marturii ale acestui fapt la toate civilizatiile antice, de la mayasi la sumerieni si de la egipteni la chinezi si hindusi. Un soi de orologiu ru­di­mentar, initial calendarul s-a pus in sluj­ba celor dintai comunitati de vanatori-culegatori pentru a anticipa mi­gratiile pasarilor, a determina perioadele de vanatoare si, mai ales, a programa ritualurile si ceremoniile religioase. Cele­brarile sacre marcau marile evenimente astronomice ale anului, precum solsti­tii­le, echinoctiile, fazele Lunii. Biseri­ca va fi cea care ii va furniza co­muni­ta­tii un simt supe­ri­or al timpu­lui, ritmand ziua cu ba­taia clopo­te­lor ce reglau munca campu­lui. De altfel, tot ceea ce, din perspectiva mo­der­na, consi­deram a fi aducator de pro­gres (social, cultu­ral sau tehnic) era asu­mat de socie­ta­tile primi­tive drept un sir de reve­latii divine. Dintr-un motiv sau altul, calendarul coman­dat de Iuliu Cezar in anul 45 i.Hr. si botezat iulian avea sa acumuleze o su­medenie de inexac­titati si in­tarzieri, cam 3 zile la fie­care 400 de ani; acestea vor fi co­rectate in epoca Renasterii, in urma unui efort con­cer­tat al mate­ma­ti­ci­enilor, astro­no­milor si teo­lo­gilor; atunci va lua nastere calen­darul gregorian, adoptat ulterior in intreaga lume.

Diviziunea

Se spune ca adevarata diviziune a zilelor este de origine egipteana si a fost introdu­sa din ratiuni de cult: termenul egiptean care indica ora semnifica si inceperea slujbei sacerdotale. Pentru persani, babi­lo­nieni si greci, ziua era impartita in cinci parti: dupa aurora (pana la rasaritul Soa­relui), venea timpul sacrificiului (pana la miezul zilei), apoi perioada de lumina de­plina (dupa-amiaza), urmata de cea a ra­saritului astrelor (de la asfintitul Soare­lui pana la aparitia primelor stele) si de tim­pul rugaciunilor (pana la miezul nop­tii). Pe la anul 2100 i.Hr., preotii utilizau asa-numitele ore decanice si pesemne ca influenta babiloniana a facut ca la soco­tea­la sa fie adaugate inca doua ceasuri, pentru ca de la babilonieni ni se trage obiceiul actual de impartire a zilei in 24 de parti – 12 ore de lumina si 12 de intuneric. Cat despre romani, la ei lucru­rile erau simple: de la 8 la 9 era “mane”, miezul zilei se numea “meridies”, ceasul apusului era “vespera”, timpul somnului se intitula “concubium”, iar diminetii i se spunea “gallicinum”. Celor multi le ajungea clepsidra cu apa sau cu nisip, lumanarea sau candela, ale caror ramasite nearse de ceara ori de ulei indicau ora. Aceste mijloace de ma­surare a timpului nu puteau deveni insa repere absolute fie din cauza conditiilor atmosferice, fie din cauza comoditatii persoanei care le administra. Tehnicile de masurare a timpului aveau sa evolueze odata cu progresul stiintelor astronomice, trecandu-se de la aproximarea rudimentara a umbrelor produse de un bat infipt in sol (gnomo­nul), la cadranele solare de mare precizie.

Un orologiu suna…

Inventarea ceasului a reprezentat una din­tre acele mari creatii umane care, desi ramase anonime (nascocirea ceasului ii apartine probabil unui mestesugar genial, italian sau francez, de la finele anilor 1200 d.Hr.), au schimbat cursul istoriei si al vietii sociale. Primul orologiu in toata puterea cuvantului a aparut in secolul al XIII-lea, dar de-abia un secol mai tarziu au devenit ceasornicele ornamente obisnuite ale edi­ficiilor publice din orasele germane. Puse in miscare de greutati, aceste ceasuri nu erau foarte precise, asa ca nu s-a putut pu­ne prea mare baza pe corecti­tudinea lor pana in secolul al XVI-lea. Ideea de masu­rare a timpului in minute si secunde fusese gandita deja de matematicienii secolului al XIV-lea, dar ceasurile au devenit suficient de performante pentru a permite indicarea minutelor si, mai tarziu (in secolul al XVIII-lea), a secun­de­lor abia dupa in­ventarea pendulului, in 1657.

Stapanii Timpului

Sociologii au susti­nut dintotdeauna ca pu­terea este una dintre dimensiunile-cheie ale societatii. Exista un stapan al Timpului? Ras­punsul era unul facil in epocile tre­cute, in alte culturi si alte sisteme socia­le decat cele actuale. in vreme ce in cul­tura mo­derna occidentala suntem obisnuiti sa ne rapor­tam la timp ca la ceva care curge inde­pen­dent de vointa si actiunile noas­tre, in cul­­turile antice el nu era o notiune abstracta si nu avea o valoare uniforma pe tot parcursul zilei sau al anului. Au exis­tat, de pilda, asa-numitele intervale ale timpului „institutionalizat“, cand un im­parat (in antica in mod deose­bit) decreta ca timpul poate porni din nou de la zero, ca este recreat. Apoi, masura­rea timpului a devenit si ea un mijloc de afirmare a puterii, multa vreme fiind rezervata doar unei elite de oameni de stiinta si artizani aflati in contact direct cu detinatorul puterii absolute. Asadar, nu doar sistemele de masu­rare a timpului sunt o variabila depen­den­ta de culturile diferitelor popoare, ci si timpul insusi. Calendarul si ceasul, schim­band modul de masurare a timpu­lui, au schimbat insusi timpul si cu el si istoria si cultura occidentului. Sincronizarea societatii este una dintre trasaturile culturale cele mai carac­teristice si mai semnificative ale civiliza­tiei moderne capitaliste, iar unii cred ca fara calendar si fara ceas capitalismul n-ar fi existat. Desigur, astfel de fenomene istorice de o enorma complexitate nu pot fi reduse la raporturi de cauza–efect atat de grosolane. Totusi, fie si rationand prin absurd si intrebandu-ne ce s-ar intampla cu lumea in care traim daca ar disparea peste noapte toate ceasurile, ne putem da seama de importanta acestora. In plus, ipoteza ca exista o stransa relatie intre transformarea conceptiei des­pre timp, proces definitivat prin secolul al XVII-lea (cu aproximatie, tinand cont ca a fost vorba despre o evolutie lunga si complexa), si dezvoltarea unei burghezii capitaliste este, daca nu dovedit, cu sigu­ranta sugerat de faptul ca inventarea cea­sului nu se datoreaza altor mari civilizatii, ajunse la un grad de dezvoltare compa­ra­bil, iar in anumite aspecte chiar superior celei europene (Islamul, China). si ca aceste civilizatii n-ar fi produs niciodata in mod autonom o so­cietate capita­lis­ta. Totusi, poa­te fi valabil si ratio­na­men­tul ca o in­dus­­trie a oro­lo­geriei a reusit sa se dez­volte doar in Occi­dent intrucat a raspuns la o necesitate din ce in ce mai raspandita de a masura cu exactitate timpul. In ultima instanta, cu adevarat sem­nificativa pentru istoria unei culturi nu este atat schimbarea unei conventii (cum ar fi trecerea de la un calendar lu­nar la unul solar sau reforma grego­riana), cat utilizarea care i se da si impactul pe care il are asupra socie­tatii in ansamblul ei. Dintr-un anu­mit punct de vede­re, se poa­te spu­ne ca timpul a ince­put sa exis­te, sa curga, din momen­tul in care a ince­put sa fie ma.

Continuare in pagina a 2-a