Pamantul de dupa oameni

Pornind de aici, putem merge mai departe cu exercitiul nostru de imaginatie: oare ce s-ar intampla daca specia umana ar disparea din peisaj? Ce s-ar alege din tot ceea ce a construit omul, care ar fi soarta creatiilor lui dupa 50, 100, 1.000 de ani…? Morbid subiect, desigur… Dar stiti ce? Haideti s-o facem, ca prea suntem suparati! Unii au facut-o deja, iar cele inchipuite de ei ne-ar putea sluji drept ghid. Povestea de groaza care urmeaza este inspirata de scenariul SF imaginat de un renumit scriitor britanic, Stephen Baxter. Sa ne imaginam unul dintre orasele Terrei, incepand din clipa in care ultima fiinta umana si-a dat sufletul, in urma unei epidemii devastatoare, produsa de un virus. Creat in laborator in scopuri militare, acesta a scapat de sub control, nedand timp pentru fabricarea unui antidot eficient si dovedindu-se cu mult mai virulent decat crezusera cei care l-au conceput. In doua luni, toata populatia globului a pierit. Lipsit de oamenii care sa-i asigure mersul inainte, tot esafodajul construit de ei in mii de ani de progres intra in colaps: fabricile, bancile, spitalele – nimic nu mai functioneaza. Dupa doua luni de haos si agonie, totul ia sfarsit.

Primele zile sunt parca ireale: nu se mai aud zgomotul masinilor, zarva santierelor, sunetul glasurilor omenesti. Noaptea, luminile inca ard, functionand pe baza rezervelor de energie ramase si a controlului automat. Dar aproape nimic nu mai huruie, nu mai vuieste, nu mai zdrangane. Peste jungla de asfalt, beton si sticla rasuna doar glasurile pasarilor, iar dincolo de marginea oraselor, animalele domestice ramase de izbeliste se tanguiesc pe felurite glasuri. In 20-30 zile, uzinele furnizoare de utilitati, lipsite de lucrarile de intretinere absolut necesare, ajung in colaps. Epuizarea rezevelor de energie electrica scufunda orasele in intuneric. In asezarile aflate langa oceane sau cursuri de apa, statiile de pompare nu mai reusesc, in lipsa interventiei umane, sa mentina controlul asupra nivelului apei, iar galeriile de metrou sunt inundate in curand. Dupa cateva saptamani, centralele atomoelectrice sucomba si ele: topirea miezurilor radioactive provoaca accidente nucleare, soldate cu scurgeri de deseuri toxice.
Si totusi, viata merge mai departe; in fond, au mai ramas milioane de specii – plante, animale, ciuperci…

• Telescopul Webb a găsit o populație neobișnuit de mare de asteroizi între Jupiter și Marte
• Un nou studiu dezvăluie cum au jucat cometele un rol „major” în apariția vieții pe Pământ

Orasele sunt invadate de sobolani, care devasteaza magazinele de alimente, hranindu-se cu tot ce pot gasi si concurand cu cainii vagabonzi pentru resturile de mancare si pentru cadavrele umane. Ca urmare a abundentei alimentare, animalele fac mai multi pui; populatiile sobolanesti cresc exponential pana cand, hrana epuizandu-se, rozatoarele incep sa se manance intre ele. Si, in tot acest timp, natura isi continua opera de recucerire. Buruieni prind sa rasara din crapaturile asfaltului si ale betonului. Pe acoperisurile cladirilor cresc ierburi salbatice si chiar cate un copacel. Radacinile arborilor deformeaza asfaltul, il fac sa crape si, in cele din urma il strapung. Deasupra acestuia, din resturile vegetale adunate iarna dupa iarna se formeaza, in cativa ani, un nou strat de sol. Copacii cresc netulburati, incalcindu-si ramurile deasupra a ceea ce, candva, erau strazi citadine, alcatuind treptat paduri ciudate, unde se amesteca specii indigene si exotice. Iar la umbra acestor paduri, isi gaseste un loc prielnic iedera, care imbratiseaza trunchiurile copacilor si incepe apoi, sa se catere, lent, dar fara odihna, pe peretii cladirilor. Plantele isi strecoara radacinile, tulpinile si ramurile peste tot, faramitand incet, dar sigur, zidurile. Apa ploilor si a zapezilor se infiltreaza in fisuri, ingheturile si dezgheturile alternative dezagrega lent betonul si caramida. Pe masura ce plantele colonizeaza orasele, ele sunt urmate de insecte; iar acestea – de pasari si mamifere.

Am avut deja prilejul sa vedem astfel de procese si rezulatele lor: orasele invadate de jungla din America de Sud, dar si, mai aproape de noi, istoric si geografic, orasul Pripyat din Ucraina. Construit pentru muncitorii centralei atomice de la Cernobil, acesta a fost parasit dupa accidentul din 1986. Douazeci de ani mai tarziu, spatiile deschise sunt verzi, iar placile pavajului arata de parca ar fi fost rascolite de un cutremur violent, pe cand, in realitate, sunt doar dislocate de cresterea viguroasa a radacilor plantelor. Natura a luat orasul din nou in stapanire. E momentul sa ne intrebam ce ar putea gasi un arheolog venit de pe alta planeta daca drumurile lui profesionale l-ar aduce pe Terra. Oare ce ar mai descoperi el si ce fel de imagine despre fosta civilizatie umana a Pamantului ar putea construi?

Pe masura ce asezarile se prefac in pietre si pulbere, mostenirea umana se tot pierde. Arhivele digitale devenisera deja nefolositoare din clipa in care alimentarea cu energie electrica incetase. Cartile, operele de arta, toate obiectele create de om timp de milenii se descompun treptat. Doar in morminte sau in ascunzatori bine izolate mai rezista cate ceva care sa-i ofere arheologului galactic material de studiu. Unele dintre cele mai bine conservate asemenea comori constituie pentru cercetator descoperiri epocale – de pilda mostrele de sol lunar aduse de misiunea Apollo si conservate intr-un adapost blindat din Houston.
In mod cu totul ironic, vechile edificii din piatra, aflate si azi in picioare, ar mai putea dura cateva mii de ani, pe cand cladirile moderne ar avea o viata mult mai scurta. Timp de cateva sute de ani, zgarie-norii inca s-ar mai inalta deasupra padurilor, bizare si grandioase constructii care i-ar lasa cu rasuflarea taiata pe sus-pomenitii arheologi extraterestri. Totusi, peste cateva secole, ploaia, vantul, vegetatia le-ar sfarama zidurile. Umezeala si oxigenul din aer corodeaza armatura de otel si sfarsitul este aproape. Imensele edificii indreptate spre nori devin gramezi de moloz, pe care natura le transforma, in cativa ani, in dealuri inverzite.

Cand urmele omului dispar

Oricum, expeditia arheologica trebuie sa se grabeasca, fiindca nu numai vegetatia pune stapanire pe asezarile umane, ci si apele si nisipurile. Terenurile joase, inundabile, asanate si indiguite – lunca Dunarii, campia Tamisei, polderele olandeze – se intorc sub ape. Iar in Israel, campiile transformate in teren arabil prin complexe sisteme de irigatii redevin intinderi de desert. Fauna evolueaza si ea, fiecare specie mergand pe un drum propriu. Haite de caini salbaticiti cutreiera tinuturile, aratand tot mai mult ca stramosii lor, lupii; legile selectiei naturale inlocuiesc selectia artificiala practicata de om timp de milenii la oi, vite si cai, iar rasele se incruciseaza intre ele si evolueaza spre forme mai rustice, cu infatisare primitiva.

In fostele parcuri nationale africane, populatiile de elefanti se inmultesc anarhic, distrugand vegetatia pe arii intinse, pana cand echilibrul natural se restabileste de la sine. Dar nici fauna, nici vegetatia nu mai sunt ceea ce au fost inainte de aparitia rasei umane. Timp de secole, omul a adus schimbari ordinii primordiale a lumii, transportand specii de plante si animale de pe un continent pe altul, iar acum, odata cu disparitia marelui modelator, aceste specii exotice isi gasesc, cele mai multe, un loc anume – o nisa ecologica in cadrul noilor ecosisteme. La o jumatate de mileniu de absenta a omului din peisaj, Europa s-a acoperit cu intinse paduri de fag si stejar in zonele mai joase, de molid in cele inalte, iar urmele fostelor sosele abia se mai vad, in timp ce, sub stratul de sol si vegetatie, timpul isi continua opera de distrugere a milioanelor de schelete ruginite de masini.

Fara influenta „incalzitoare“ a civilizatiei, o noua era glaciara, programata in ciclurile cosmice, readuce in Europa, 10.000 de ani mai tarziu, ghetarii care, in lenta lor inaintare, transforma peisajul, stergand si ultimele ramasite ale oraselor care au inflorit aici in urma cu 100 de veacuri. Cat de relativ este totul si cat de cruda poate fi uneori ironia cu care evenimentele istoriei „comenteaza“ actiunile omului se poate vedea
dintr-o analiza a ceea ce s-ar intampla peste inca vreo cateva milenii.

Ce ramane in locul nostru?

Poate cel mai insuportabil lucru ar fi sa stim ca gunoiul nostru va supravietui mai mult decat ceea ce am creat pentru a dura. Chiar daca miliardele de ambalaje din plastic vor fi faramitate in particule din ce in ce mai mici, acestea vor trece neprocesate prin sistemul digestiv al animalelor si deci nu vor disparea, caci plasticul nu e biodegradabil. Aproape tot plasticul produs din 1950 pana acum – miliarde de tone – exista inca in natura sub o forma sau alta, singura solutie de a scapa de el fiind ca vreo specie de animal sa devina capabila sa-l asimileze si sa-l transforme.

La 100.000 de ani de la disparitia umanitatii, arhelogii veniti din galaxia vecina ar avea surpriza de a descoperi, analizand o mostra de nisip de pe oricare dintre plajele Terrei, milioane de granule minuscule, colorate, din plastic, amestecate printre firele de nisip – adica tot ceea ce a mai ramas din sacosele, jucariile, telefoanele mobile, pieptenii si carcasele noastre de calculator. Vizitatorii ar mai gasi si ceva urme de plumb, mercur, zinc si alte metale – reziduuri ale poluarii produse de industria electronica si de cea de masini. Din fericire, radioactivitatea lor ar fi atunci mica, deoarece deseurile radioactive ingropate adanc in sol
se descompun treptat; plutoniul, de pilda, are un timp de injumatatire de 24.000 de ani. Asadar, ramasitele materiale ale civilizatiei noastre ar disparea destul de repede. Dar alte urme? Timp de inca vreo cateva zeci de milenii, prin spatiul cosmic ar mai putea fi interceptate diverse unde – vestigii ale unor transmisii radio, TV sau radar, poate ultime strigate de ajutor lansate in eter. Dar, 100.000 de ani mai tarziu, si acestea s-ar pierde…

Au trecut cateva milioane de ani si evolutia vietii pe Pamant continua. Fara transportul asigurat de om, insulele au ramas complet izolate unele de altele, fiecare devenind un laborator pentru experimentele evolutiei. Stranii forme de viata – rozatoare enorme si feroce, erbivore colosale, primate cu comportamente bizare – ar putea fi punctul de plecare pentru o noua cotitura in destinul ecosferei planetei. In cele din urma, o noua specie inteligenta ar putea prelua controlul. Dar, daca ar incerca sa construiasca o civilizatie asemanatoare celei umane disparute, ar fi defavorizata: „capitalul“ cu care ar porni ar fi jalnic, de vreme ce noi vom fi secatuit planeta de resursele usor exploatabile, extragand cantitati enorme de minereuri si combustibili fosili. Ar fi nevoie de zeci de milioane de ani pentru refacerea rezervelor de carbune si petrol. Pana la urma, insa, ce conteaza daca apare o alta specie inteligenta, care creeaza o noua civilizatie? Pe termen lung, nu numai viata pe Pamant, ci si Pamantul insusi vor disparea. Peste cinci miliarde de ani, Soarele se va dilata, transformandu-se intr-o giganta rosie – stadiul aproape final de viata al unei stele. Masa enorma va inghiti Terra si, cu asta, si cel din urma martor al civilizatiei umane va disparea. Lucrurile care ne-ar putea supravietui cel mai mult ar fi vehiculele interstelare pe care vom fi apucat sa le lansam. De pilda sondele Voyager si Pioneer, trimise in spatiu de catre NASA in anii ‘70, care urmeaza sa iasa din Sistemul Solar, pierzandu-se in imensitatea Cosmosului. Voyager I va avea nevoie de 20.000 de ani pentru a strabate centura Oort – enormul brau de comete care inconjoara Soarele. Apoi, cu sistemele de transmisie si inregistrare devenite de mult timp nefunctionale, Voyager se va roti la nesfarsit prin galaxie.

In vidul absolut, lipsit de lumina, care inconjoara stelele, pare ca nimic n-ar putea avaria structura de metal a sondei. Totusi, in cele din urma, si aceasta se va descompune, metalul sublimandu-se treptat – adica trecand din stare solida in stare gazoasa – si prefacandu-se, cu timpul, in atomi imprastiati in Univers. La 20 miliarde de ani dupa ce Pamantul va fi pierit, cea din urma ramasita a civilizatiei umane – ce pare atat de infloritoare azi – va fi disparut pentru totdeauna.

Riscuri existentiale

Nick Bostrom, profesor de filosofie la Universitatea Oxford, a intreprins recent o analiza a riscurilor majore cu care se confrunta omenirea si care i-ar putea aduce acesteia sfarsitul. Punctul central al analizei realizate de profesorul Bostrom il constituie notiunea de risc existential. Spre deosebire de riscurile suportabile (care i-ar permite „victimei“ sa-si revina dupa catastrofa), cele existentiale ar afecta in chip grav si ireversibil specia umana. Aceste riscuri sunt un fenomen de data recenta; de aceea, dupa spusele prof. Bostrom, e util sa le cunoastem, sa le evaluam si, mai ales, sa le distingem de celelalte tipuri de risc, cu atat mai mult cu cat nu detinem mecanismele biologice sau culturale care sa ne permita sa le facem fata in mod eficient.

Oamenii au avut multe de indurat de-a lungul timpului – secete, epidemii, razboaie –, dar, pana acum, nici una dintre aceste catastrofe nu a pus, totusi, in pericol soarta intregii umanitati. De fapt, pana pe la mijlocul secolului XX se poate spune ca riscurile existentiale aproape ca n-au existat – cu exceptia eventualitatii ca Terra sa se ciocneasca la un moment dat cu un asteroid sau cometa, dar probabilitatea unui astfel de eveniment a fost intotdeauna extrem de mica. Deci riscurile existentiale sunt o „inventie“ recenta. Primul dintre aceste riscuri a inceput sa ne ameninte odata cu inventarea bombei atomice, urmata de dezvoltarea arsenalelor nucleare ale superputerilor mondiale. Desi se fac eforturi mari pentru reducerea acestui risc, Holocaustul nuclear ramane o amenintare.

La fel de ingrijoratoare sunt dezvoltarea nanotehnologiilor (care ar putea fi utilizate in mod deliberat pentru distrugeri in masa), avantul ingineriei genetice (fie din greseala, fie cu intentie, ar putea fi creati agenti patogeni impotriva carora am ramane fara aparare), o evolutie anarhica a inteligentei artificiale… Si tot un risc existential ar fi, dupa parerea profesorului Bostrom, intrarea intr-o etapa in care progresul sa fie atat de slab, iar rezultatele atat de putin conforme cu asteptarile, incat practic omenirea sa nu mai evolueze. Cum ar arata o lume viitoare daca, in cateva milenii, n-am mai progresa deloc – asta chiar ca e o tema pentru speculatii intunecate…

Suntem prea multi pentru aceasta planeta?

Poate cel mai onest si mai fara compromisuri „Da“ este rostit de VHMET – The Voluntary Human Extinction Movement (Miscarea pentru Extinctia Voluntara a Omenirii). Suna oribil, dar nu e vorba despre o secta care propovaduieste sinuciderea in masa. Nu e vorba nici macar despre o organizatie cu conducatori, ierarhie, purtatori de cuvant etc. Este doar un curent de opinie, o conceptie de viata, care sustine ideea ca specia umana a exploatat deja atat de mult resurseleTerrei, incat lucrul cel mai de bun-simt pe care l-ar putea face ar fi sa inceteze sa se mai reproduca, sa inceteze sa mai adauge alte fiinte umane celor sase miliarde care se zbat deja sa traiasca pe o planeta bolnava si secatuita. Totusi, mesajul VHMET, desi radical, nu este deloc apocaliptic; mai mult, citind materialele de pe site (http://www.vhemt.org), te surprinde umorul (chiar daca uneori amar) si tonul rezonabil pe care sunt explicate – cu fapte si cifre – consecintele cresterii populatiei si solutiile alternative la presiunile de tot felul care ii imping pe oameni sa aiba copii. Desi nu suntem de acord cu tot ceea ce scrie acolo, continutul site-ului merita citit.

Text: Mihaela Stanescu
Foto: Shutterstock, Photoland