Apocalipsa de ieri, acum

Cronica unui dezastru anuntat

26 aprilie 1986, orele 01.03-01.07. Pentru a spori puterea, sunt puse in functiune doua pompe suplimentare ale circuitului de racire. Acesta a fost ultimul moment in care reactorul ar mai fi putut fi oprit si salvat.

26 aprilie 1986, orele 01.19. Pentru stabilizarea debitului de apa care ajunge in separatorii de vapori, este marita, din nou, puterea pompelor. Sistemul solicita oprirea de urgenta, dar operatorii blocheaza semnalele de avertizare si decid sa continue.

26 aprilie 1986, orele 01.23. Experimentul inceteaza sa mai fie experiment. Vanele de alimentare cu vapori ale turbinelor sunt inchise, fapt ce duce la cresterea presiunii in circuitul primar.

26 aprilie 1986, orele 01.23 si 40 de secunde. Operatorul-sef comanda coborarea barelor de control din grafit, insa efectul se lasa asteptat, pentru ca reactorul este deja supraincalzit.

26 aprilie 1986, orele 01.23 si 44 de secunde. Radioliza apei a dus la formarea unui amestec detonant de hidrogen si oxigen. Se produc explozii locale mici (dar mari pentru omenire), care ejecteaza barele ce permiteau controlul reactorului. Intr-un interval de circa 3 secunde, puterea se insuteste. Cele 2.000 de tone ale uriasei dale de beton care acopera reactorul sunt azvarlite in aer si cad de-a curmezisul peste miezul acestuia, care este fracturat de soc. Se declanseaza un incendiu puternic, iar din haul format de explozie se ridica spre cer o lumina stranie, cu reflexe albastrui.

Se cuvine notat faptul ca tehnicienii prezenti la fata locului (precum si Briukanov, trezit, in regim de alarma, la orele 1.30), nu realizeaza pe data amploarea catastrofei. La ora 04.00, directorul suna la Ministerul Energiei, declarand ca „miezul reactorului nu a avut, probabil, de suferit“. Ca raspuns, primeste ordinul sa continue procesul de racire cu apa a reactorului. Ceea ce echipa de tehnicieni va si face, timp de aproape o zi… Concluzia: o cantitate sporita de radioelemente va fi eliberata in atmosfera, iar instalatiile subterane, comune reactoarelor 3 si 4, vor fi inundate, amenintand si integritatea reactorului 3. Inginerul-sef responsabil cu functionarea acestuia din urma va da, in cursul zilei, o serie de directive contrare ordinului venit de sus si, in cele din urma, va dispune oprirea completa a reactorului 3 (ceea ce il va si salva).
The Day After

Tehnicienii centralei realizeaza dimensiunea reala a dezastrului si iau cunostinta de faptul ca miezul reactorului a fost fisurat. Grafitul aflat inca in combustie, amestecat cu magma de combustibil, degaja un nor gros de fum, saturat cu particule radioactive. Spre a pune capat reactiei nucleare scapate de sub control, sunt chemate mii de elicoptere militare, care deverseaza peste gaura produsa de explozie tone intregi de nisip, argila, plumb, bor, borax si dolomit. Cum insa reactorul continua sa ramana activ, iar postamentul de sustinere ameninta sa se fisureze la randul sau, sunt adusi zeci de mii de mineri din Donbas si din imprejurimile Moscovei ca sa sape un tunel pana sub reactor. Scopul este crearea unei sali in care sa fie instalata o serpentina de heliu, capabila sa raceasca postamentul de beton. Sacrificiul truditorilor in subteran e aproape inutil. Acel circuit de racire nu va fi amplasat niciodata, fiind in cele din urma inlocuit cu un strat gros de beton.
Din jale s-a-ntrupat Slavutici

La inceputul lunii mai 1986, cele 115.000 de persoane care locuiau pe o raza de 30 km in jurul sitului sunt evacuate, iar operatiunea continua pana la sfarsitul lunii august. Evacuarile vizand Rusia, Bielorusia si Ucraina se ridica la 250.000 de persoane. La sfarsitul anului 1987, se naste un nou oras-adapost, Slavutici, cu o populatie de 30.000 de locuitori. Sunt definite patru zone de contaminare, cu valori descrescatoare. Doua dintre ele nu sunt evacuate, dar locuitorii „beneficiaza“ de examene medicale periodice si de prime de risc. O alta masura de siguranta este construirea unui sarcofag de beton si a unei structuri metalice, pe care lichidatorii le ridica imprejurul reactorului si al ramasitelor sale pamantesti. Functia lor, teoretic cel putin, este sa fereasca de intemperii materiile radioactive si sa impiedice scurgerile de gaz si de pulberi nocive.

Despre celelalte ramasite, cele duse pe aripile vantului in intreaga Europa, este greu de vorbit in termeni de mare precizie stiintifica, iar urmarile lor sunt aproape imposibil de calculat. Spaima a fost atunci uriasa, iar la noi, bunaoara, in cursul lunii mai 1986, se efectuau pe strazile bucurestene teste de radioactivitate, care, infaptuite cu aparate rudimentare, grosolan vizibile, nu faceau decat sa inrautateasca starea de spirit a populatiei. Marele prieten de la Rasarit parea sa ne aduca inca o data lumina. De aceasta data, era insa albastra, iar nu rosie, ca a stelei de pe Kremlin.
Dupa 22 de ani

Iata concluziile anchetei:
In momentul exploziei, erau prezente in aria centralei Lenin circa 1.000 de persoane. Dintre cei 237 de oameni raniti sau iradiati in decursul primelor ore, 28 au murit in doua luni, ca urmare a unui sindrom acut de iradiere asociat cu arsuri cutanate. Alti 19 au murit intre 1987 si 2004.
In randul celei de-a doua categorii de iradiati, lichidatorii, s-au inregistrat, potrivit unui raport al OMS, 2.200 de decese. La populatia din zonele contaminate au fost inventariate 1.500 de decese.
Un caz special il reprezinta cancerul de tiroida la copii. In mod normal, el este o afectiune rara (aproximativ un caz la doua milioane de persoane pe an).
Cei care vorbeau de „miile de morti din randul lichidatorilor“ nu gresesc totalmente. Asta pentru ca fiecare grup uman cunoaste, in functie de caracteristicile sale, o anumita rata a mortalitatii. Ceea ce inseamna automat ca aceste decese, cat se poate reale, se puteau produce cu sau fara Cernobil. Este imposibil de stabilit cate cancere, dintre cele inregistrate printre lichidatori, s-au datorat exclusiv accidentului nuclear.

Ancheta OMS a insistat asupra unui aspect important: „Tulburarile legate de consecintele sociopsihologice ale accidentului (efectul de catastrofa, n.n.) constituie cea mai grava problema de sanatate publica“. Pentru ca nu i-a fost furnizata nici o explicatie precisa si inteligibila, populatia locala are tendinta sa puna toate problemele de sanatate cu care se confrunta pe seama radiatiilor. Aceasta stare de spirit generala, activata si de peisajele devastate si incremenite in disperarea postnucleara, a dus la un „fatalism paralizant“: locuitorii zonelor afectate se considera lipsiti de aparare si de viitor si sunt atinsi de tulburari mai mult sau mai putin misterioase. De unde comportamentele depresive, senzatia de stres permanent si de anxietate ravasitoare, capabile, toate, sa induca maladii grave.
In ziua de azi, circa sapte milioane de persoane primesc indemnizatii de „victime ale Cernobilului“.

Foto: Northfoto