Sindromul Mowgli – copiii salbatici ai naturii

Imediat dupa descoperirea copilului, profesorul biolog Pierre Jospeh Bonnaterre a inceput examinarea baiatului, incepand prin a-l dezbraca de haine si a-l expune in zapada. Spre mirarea acestuia, Victor nu numai ca nu s-a suparat, dar a inceput sa se joace in zapada, ceea ce indica faptul ca felul in care omul percepe temperatura este rezultatul conditiilor in care a crescut, dar si al experientei. In ciuda faptului ca baiatul putea auzi, acesta a fost studiat la Institutul National al Surzilor, deoarece in acea perioada se credea ca mutenia este direct legata de capacitatea de a auzi.
 
Ulterior, Victor a fost preluat de un tanar sudent la medicina, Jean Marc Gaspard Itard, care dorea sa faca din acesta primul baiat complet reabilitat. Credinta lui Itard era ca doua lucruri separa omul de animal: empatia si limbajul. Misiunea lui era sa il deprinda pe Victor cu aceste doua capacitati. Ceea ce parea la inceput o treaba usoara s-a dovedit in final a fi un lucru foarte greu. La inceput, baiatul a inregistrat o evolutie semnificanta, insa pe parcurs a inceput sa involueze. Limbajul uman pe care Itard spera ca Victor sa il dobandeasca a fost format in final din doua cuvinte: “lapte” (lait) “oh, Doamne” (oh, Dieu). Proiectul s-a  terminat cu abandonul lui Itard. Insa stradania celui care dorea sa revolutioneze stiinta nu a fost in totalitate in van. La scurt timp dupa ce Itard isi pierduse orice speranta, Victor a aratat ca poate indeplini una dintre cele doua conditii: empatia.
 
Cei doi locuiau intr-o casa impreuna cu menajera. Intr-o seara, cand acesta isi plangea pierderea recenta a sotului , Victor a abandonat ceea ce facea in acel moment pentru a consola vaduva,  dovedind astfel ca este capabil de emotii umane. Baiatul salbatic din Aveyron a murit la Paris in 1828.

In prezent, studiile unui chirurg francez asupra cazurilor de copii salbatici au dovedit faptul ca majoritatea cartilor despre acestia nu se bazeaza pe arhive sau documentatii, multe dintre ele avand la baza doar povesti auzite. Conform doctorului francez, Serge Aroles, majoritatea dintre ele sunt pur fictionale, iar dintre acestea face parte si povestea lui Victor, despre ale carui cicatrici crede ca erau mai degraba rezultatele unor indelungate abuzuri fizice decat dovezi ale vietii petrecute in salbaticie.

Amala si Kamala
Povestea celor doua fetite indiene despre care se crede ca au fost crescute de lupi este unul dintre cele mai cunoscute cazuri referitoare la copii salbatici. In 1926, reverendul Joseph Amrito Lal Singh, directorul unui orfelinat local, publica o nota in Calcutta Statesman prin care anunta faptul ca doua fetite i-au fost incredintate de catre un om care locuieste la marginea unei paduri in apropierea satului Godamuri, la vest de Calcutta. Acesta a declarat ca in momentul primirii in grija, acestea locuiau intr-o cusca aflata in apropierea casei, pentru a se razgandi ulterior, spunand ca el a fost cel care le-a salvat din mijlocul lupilor, pe 9 octombrie 1920. Ramase in grija lui, Singh a botezat cele doua fetite si a inceput tinerea unui jurnal zilnic in care nota comportamentul acestora, realizand una dintre cele mai complete cronici ale evolutiei unui copil salbaticit.

• Sănătatea mintală precară a fost legată de consumul de conținut negativ online
• Inima umană este incredibilă! Un studiu arată că se poate repara singură

La orfelinat, cele doua fetite manifestau un comportament propriu lupilor. Nu permiteau nimanui sa le imbrace, zgariau si muscau oamenii care incercau sa le hraneasca, respingeau mancarea gatita si mergeau folosindu-se atat de picioare, cat si de maini. Amandoua aveau pielea foarte ingrosata in zona palmelor si a genunchilor, din cauza imitarii mersului lupilor. Fetele erau foarte active noaptea, manifestau aversiune fata de lumina solara si puteau vedea foarte bine in intuneric. De asemenea, simturile auditiv si olfactiv erau foarte bine dezvoltate. Se hraneau cu carne cruda, pe care o serveau direct din bolul asezat pe jos. Manifestau insensibilitate la frig sau la caldura si nu aratau emotii umane de nici un fel, in afara de cel al fricii, care este propriu si animalelor.  Chiar si fata de oameni imprumutasera aceasi atitudine. In general, animalele salbatice manifesta frica sau insensibilitate fata de om, lucru valabil si in cazul celor doua fetite. Reverendul a declarat chiar ca cele doua fete aveau obiceiul de a urla noaptea, iar acesta banuia ca fetitele isi chemau familia.
 
Singh a incercat sa le obisnuiasca pe cele doua copile sa se adapteze comportamentului uman, insa nu a reusit sa infaptuiasca  acest lucru pe deplin. Amalia a murit in 1921, la un an dupa descoperirea ei, din cauza unei infectii la rinichi. Kamala s-a aratat afectata de moartea Amalei, iar singuratatea a facut-o sa fie mai receptiva la semnalele primite. A inceput sa deprinda anumite obiceiuri si s-a obisnuit cu prezenta umana in jurul ei. Dupa cativa ani a reusit sa invete mersul biped, insa fara a reusi sa stea cu adevarat dreapta. Revenea in pozitia initiala ori de cate ori incerca sa ajunga repede intr-un anumit loc. In evolutia ei de la animal-om la om-animal a reusit sa deprinda si cateva cuvinte. A decedat in 1929 din cauza unei uremii.

Chirurgul francez Serge Aroles are o perspectiva diferita asupra acestui caz. Conform spuselor sale, povestea Amalei si Kamalei este una dintre cele mai scandaloase inselatorii legate de copii salbatici. Studiind arhivele privitoare la acest caz, acesta a aflat ca jurnalul pe care reverendul l-a tinut vreme de zece ani este un fals, intrucat acest document a fost scris in India dupa anul 1935, la 6 ani de la moartea Kamalei. Chiar si faimoasa poza facuta de Singh celor doua fete, care le infatiseaza mancand carne cruda, a fost facuta in 1937, dupa moartea amandorura. S-a dovedit ulterior ca cele doua fetite sunt din Midnapore si pozau la cererea reverendului Singh. Exista insa 2 fotografii ale adevaratei Kamala, facute in 1926. In documentele medicale intocmite de doctorul orfelinatului s-au gasit descrieri ale celor doua fetite, care nu corespund nici pe departe descrierii  hiperbolizate pe care reverendul le-o facuse in jurnalul sau, insistand in mod special asupra dintilor deosebiti de lungi ai acestora. Diverse marturii stranse de-a lungul timpului il fac pe reverend vinovat de castigarea unor importante sume de bani din exploatarea micutei Kamala, pe care se pare ca o batea pentru ca acesta se ofere diverse reprezentatii in fata vizitatorilor.

La baza tuturor intentiilor reverendului se aflau interesele financiare, fapt care rezulta si din corespondenta cu un academician american Robert M. Zingg, care era increzator ca povestea fetitelor crescute de lupi avea sa le aduca multi bani.  Dupa studierea mai multor documente medicale originale, Aroles a concluzionat ca micuta Kamala suferea de sindromul Rett, o tulburare genetica legata de sex ce afecteaza fetele care, dupa o perioada de dezvoltare normala, prezinta simptome severe de regresie incluzand o diminuare in cresterea craniului, pierderea capacitatilor de limbaj si motorii si unele note autiste în primii ani.
Traian Caldararu
Un caz autohton care a uimit presa internationala in 2002 este cel al unui baietel gasit in padure, in apropierea Brasovului. In momentul in care acesta a fost gasit de un cioban era in varsta de 7 ani, dar arata ca un copil de 3 ani. Se pare ca acesta a trait in padure timp de trei ani. Este un miracol faptul ca un copil neajutorat a putut trai in asemenea conditii, iar majoritatea oamenilor pun pe seama cainilor salbatici din padure supravietuirea copilului. Cand a fost gasit, acesta se adapostea intr-o cutie de carton, dezbracat,  iar alaturi de el se afla cadavrul unui caine din care se pare ca se hranea. 
Nu stia sa vorbeasca, suferea de rahitism si anemie, nu putea sa mearga, iar mainile si picioarele erau acoperite de ranile produse de degeraturi. Acesta a fost internat imediat, starea lui fizica cunoscand ameliorari imediate datorate unei ingrijiri medicale corecte si mai ales, hranirii corespunzatoare.

Chiar daca mancarea nu mai avea sa fie o problema odata salvat, copilul manifesta in continuare o dorinta iesita din comun de a manca, obicei pe care si l-a pastrat multa vreme, refuzand sa permita cuiva sa se apropie de el in timp ce manca si cerand tot timpul o a doua portie inainte de a o termina pe prima. Cel mai greu si-a dezvoltat abilitatile de vorbire, desi a inregistrat progrese importante, iar profesorii de la scoala speciala la care invata ii acorda o atentie sporita. Copilul a crescut pana la varsta de trei ani in mijlocul unei familii de rromi, in cadrul careia abuzurile fizice era zilnice. Mama baiatului s-a intors in mijlocul familiei ei, insa legea tiganeasca ii da dreptul tatalui sa pastreze copii, prin urmare, Traian a ramas in grija tatalui sau, care l-a neglijat. Se pare ca micutul a fugit de acasa in urma abuzurilor fizice si lipsei de hrana.

Copiii “furati” salbaticiei au supravietuit, in general, putini ani dupa aducerea lor in societatea umana. Nu se poate sti, insa, ce sanse de supravietuire ar avea daca ar fi lasati in mediul in care au crescut. Iar aici intrevine o chestiune de etica. Este mai bine sa aduci in societate un hibrid om-animal care nu se va adapta niciodata complet, pentru ca este lipsit de mijloacele naturale pentru a face acest lucru, sau este mai corect sa il lasi in mediul in care s-a dezvoltat, la care este adaptat?

Povestea in poveste
Unul dintre personajele centrale ale copilariei sau adolescentei noastre, alaturi de Bagheera, Kaa, Baloo si Shere Khan, Mowgli inca ne mai impresioneaza cu naivitatea si cu intrebarile sale, care urmaresc dezvaluirea unei noi lumi, una necunoscuta, de care, firesc, se teme. Transpusa in realitate, aceasta situatie este intru totul diferita. Ca intotdeauna, realitatea bate filmul, iar cazurile celebre de copii salbatici nu au nimic poetic in esenta. Aceste situatii inedite in care omul este lipsit de cadrul sau natural, dezvoltandu-se in directii nebanuite, au ridicat multe intrebari psihologilor, neurologilor si sociologilor.

Istoria noteaza cateva cazuri celebre de copii salbatici. Unul dintre cele mai cunoscute si in acelasi timp, cel mai vechi episod, se petrece in Antichitate, iar personajele sale, Romulus si Remus au intrat in mitologie. Cei doi baieti crescuti de o lupoaica, au devenit personajele celebre care au pus bazele Imperiului Roman.

In cazurile copiilor salbatici este foarte importanta diferentierea intre realitate si fictiune. Sunt doua planuri opuse, de unde finalul diferit al povestilor, care ii imparte in invinsi si invingatori.
In planul fictional, copiii crescuti in natura si-au dezvoltat cu succes instinctele de supravietuire, invingand intodeauna in finalul povestirii. Fie ca au cucerit cetati, au cladit imperii sau pur si simplu s-au intors in societatea umana, unde s-au remarcat ca adevarati copii-minune, avand in mod deosebit capacitatea de a deosebi binele de rau, acestia au jucat intotdeauna rolul eroului.

Insa aceste cazuri de poveste nu fac si subiectul realitatii.
Realitate versus fictiune
Cazurile inregistrate ale copiilor recuperati dupa cativa ani din salbaticie se ridica la cateva sute, dar este probabil ca in realitate numarul acestora sa fie mult mai mare. Ele au creat intotdeauna senzatie in randul oamenilor, pentru ca infatisau un spectacol nemaivazut. Copii care puteau imita limbajul pasarilor, al cainilor, al lupilor, al maimutelor sau al altor vietuitoare, erau priviti cu mirare de catre semenii lor.

Insa multe dintre acestea s-au dovedit a fi falsuri grosolane. In dorinta de a crea senzatie si chiar de a obtine castiguri banesti, multi copii maltratati deveneau subiectul unor astfel de istorii. S-a dovedit ca multe falsuri se bazau pe incapacitatea mintala a subiectilor, pe care o aveau inca de la nastere. Majoritatea anomaliilor de care sufereau acesti copii erau rezultatele diferitelor forme de alienare mintala mai degraba decat a supravietuirii in salbaticie.

In schimb, adevaratii copiii ai naturii au ridicat o multime de intrebari cercetatorilor. Un copil salbaticit este o fiinta umana care, izolata de societate la o varsta frageda, nu isi poate dezvolta abilitati afective, sociale sau lingvistice. Au inceput prin a reconsidera comportamentul animalelor salbatice, unele dintre ele echipate natural cu instincte de protejare ale puilor neajutorati, care functioneaza si in cazurile in care micutul respectiv este departe de a fi din aceeasi specie. Este cunoscut cazul unui baietel crescut de lupi, care pe langa faptul ca urla la luna si avea un comportament identic cu cel al speciei adoptive, devenise masculul alfa al haitei. Ceea ce inseamna ca lupii il recunosteau ca fiind un membru cu drepturi depline al grupului.

Dincolo de comportamentul protector al unor animale, modul in care acesti copii s-au adaptat la un alt mediu a creat valva in lumea stiintifica. Una dintre teoriile geneticii umane sustine ca fiintele umane se nasc cu anumite instincte, purtand o amprenta genetica diferita de cea a stramosilor nostri. Diferenta este data de evolutie. Cazurile copiilor salbatici au adus insa noi informatii in acesta privinta. Astfel, cercetatorii au aflat ca varsta cuprinsa intre 1 an si 7 ani este vitala pentru formarea normala a unui om. La o varsta foarte timpurie, creierul uman incepe sa se dezvolte, implicit sa isi adapteze functiile la nevoi. Un copil care traieste in salbaticie, isi va dezvolta excesiv vederea, auzul si mirosul, pentru ca aceste simturi il vor ajuta sa supravietuiasca. Partea creierului responsabila de comunicare va ramane inactiva, deoarece nu va fi solicitata. Un om dezvoltat intr-un mediu diferit, chiar daca va beneficia de multa atentie, nu va invata niciodata limbajul uman pentru simplul fapt ca a pierdut aceasta ocazie. Creierul lui s-a dezvoltat deja si este adaptat altor nevoi.

Multe dintre cazurile de copii crescuti in salbaticie au inregistrat evolutii minime. Aptitudinea de a merge, de a folosi toaleta sau de a manca din farfurie au reprezentat adevarate provocari pentru cei care s-au ocupat de ingrijirea si reabilitarea acestor copiii. Chiar daca au fost inconjurati de afectivitate, putine au fost cazurile in care copiii au raspuns la incercarile oamenilor de a-i reda societatii. Varsta la care acesti copii au fost izolati a jucat un rol crucial in formarea lor. Cei rataciti la varste fragede, care au petrecut un timp indelungat in afara societatii, au reprezentat cazuri aproape pierdute, insa cei care s-au instrainat la varste mai mari sau au petrecut in salbaticie putin timp, au inregistrat cele mai multe rezultate pozitive.

Incapacitatea de a invata limbajul uman nu s-a remarcat numai la copii crescuti in salbaticie, ci si la cei abandonati de parinti, care traiau in societate, insa izolati de aceasta. Cazurile recente de copii prizonieri in propria casa au socat intreaga lume. Baiatul pasare descoperit de autoritatile din Rusia, in apartamentul mamei lui, care il hranea, dar uita sa-i vorbeasca, stapanea la 7 ani limbajul pasarilor. Mai mult decat atat, in comunicarea pe care o incerca cu oamenii dadea din maini incercand sa imite miscarile aripilor pasarilor. Un alt caz celebru este fetita din Ucraina, Oxana Malaya, care uitata efectiv de parintii ei, a crescut in cusca impreuna cu cainii pana la varsta de 9 ani, invatand sa comunice cu patrupedele, dar incapabila sa se exprime in limbajul uman.

Faptul ca acesti copii au putut sa isi insuseasca foarte bine limbajul grupului adoptiv, reusind in acelasi timp sa se integreze in mediul adoptiv, lasand in spate mii de ani de evolutie a speciei umane, a facut ca lumea stiintifica sa aiba o imagine diferita asupra capacitatii umane de a se dezvolta si de a se adapta la mediu. O poveste mentionata de Herodot, dar foarte concludenta pentru aceste cazuri, este cea a unor gemeni nou-nascuti, care au fost dati de catre faraonul Psammetichus I unui cioban, cu ordinul de a nu vorbi niciodata in prezenta lor. Acesta spera ca, lipsiti de orice notiune a limbajului egiptean, copii vor vorbi intr-o alta limba, care va fi, cu siguranta, limba primordiala a omenirii. Cand unul dintre copii a strigat “becos”, in incercarea de a imita strigatul unei oi, acestia au crezut ca identifica echivalentul frigian pentru “paine”, de unde concluzia acestora ca poporul si limbajul frigian s-a devoltat inaintea celui egiptean.
Cazuri celebre
Victor din Aveyron
Cunoscut si sub numele de “copilul salbatic din Aveyron”, povestea lui Victor a inspirat realizarea unui film, denumit L’enfant sauvage (Copilul salbatic), realizat in 1969 de catre Francois Truffaut.
In momentul descoperirii sale in padurile din apropierea orasului Toulouse in 1797, acesta parea ca si-a petrecut intreaga copilarie singur in salbaticie. Dupa doua evadari, in anul 1800 revine din proprie initiativa in mijlocul oamenilor. Varsta sa a fost aproximata la 12 ani, insa incapacitatea de a vorbi, preferintele sale culinare si cicatricele de pe corpul sau au fost indicatori ai unei vieti petrecute departe de societatea umana. Aparitia unui asemenea caz in plina era a Ilumismului s-a dovedit a fi o adevarata providenta, deoarece in acea perioada dezbaterile legate de diferentele dintre om si animal era in toi. Victor s-a dovedit a fi atunci cobaiul ideal pentru a stabili granitele care separau omul de celelalte vietuitoare ale planetei. Una dintre teme aborda problema limbajului la om si animale, deprinderea vorbirii fiind un atribut exclusiv uman, care il aseza pe o treapta superioara, de aceea savantii vremii sperau ca Victor sa le poata oferi raspunsuri la numeroasele intrebari.

Citeste continuarea in pagina a 2a