Luna a fost cândva acoperită de un ocean de rocă topită, au descoperit oamenii de știință indieni

Datele recentei misiuni indiene Chandrayaan-3 susțin ideea că Luna a fost acoperită cândva de un ocean de rocă topită. Oamenii de știință din cadrul misiunii și-au publicat noile descoperiri în revista Nature.

La 23 august 2023, o sondă numită Vikram a ajung cu succes pe suprafața Lunii. Controlorii au desfășurat apoi un rover numit Pragyan, care fusese stivuit pe Vikram, pentru a explora locul de aselenizare.

Locul în care Vikram a aselenizat a fost mai aproape de Sudul selenar decât orice altă navă aflată anterior pe Lună. Aceasta a oferit oamenilor de știință o perspectivă asupra geologiei Lunii care nu fusese încă știută.

Măsurătorile lui Pragyan au arătat că amestecul specific de elemente chimice din solul selenar (sau regolitul) din jurul modulului de aselenizare era relativ uniform. Acest regolit era alcătuit în principal dintr-un tip de rocă albă numită feroan anorthosite.

Oamenii de știință afirmă că, de fapt, compoziția chimică a regolitului de la polul sud al Lunii este intermediară între cea a probelor din două locații din regiunea ecuatorială a Lunii: cele colectate de astronauții din zborul american Apollo 16 în 1972 și cele returnate pe Pământ de misiunea robotică Luna-20, efectuată de Uniunea Sovietică în același an.

Similitudinea generală a compozițiilor chimice ale tuturor acestor probe, în ciuda faptului că provin din locații geografice foarte îndepărtate de pe Lună, susține ideea că un singur ocean de magmă a acoperit Luna la începutul istoriei sale.

Cum s-a format prima crustă selenară?

Se crede că Luna s-a format atunci când o planetă de mărimea lui Marte s-a ciocnit cu Pământul, proiectând roci care s-au unit ulterior pentru a forma singurul satelit natural al planetei noastre. Se crede că oceanul de magmă al Lunii a fost prezent de la formarea sa până la zeci sau sute de milioane de ani după aceea.

Răcirea și cristalizarea acestui ocean magmatic au condus în cele din urmă la formarea rocilor anorthosite care alcătuiesc scoarța selenară.

Din punct de vedere geologic, se consideră că înălțimile selenară reprezintă parțial crusta antică a Lunii. Chandrayaan-3, Apollo 16 și Luna 20 au aselenizat toate în regiuni muntoase, permițând comparații. Ca atare, aceasta a reprezentat o oportunitate de a testa predicțiile teoriei conform căreia Luna a fost acoperită de un ocean global de rocă lichidă – cunoscut sub numele de modelul oceanului de magmă selenară (LMO).

Măsurătorile de acest tip sunt esențiale pentru interpretarea observațiilor efectuate de navele spațiale aflate pe orbită. De exemplu, autorii au comparat aceste rezultate cu datele din două misiuni selenare indiene anterioare, Chandrayaan-1 și -2, care au măsurat suprafața selenară de pe orbită.

Coerența dintre aceste măsurători anterioare ale navelor spațiale și cele efectuate de roverul Pragyan oferă o nouă încredere seturilor de date orbitale. Datele orbitale sugerează că, de fapt, compoziția chimică a suprafeței Lunii din această regiune este uniformă pe o suprafață de câțiva kilometri.

Un singur ocean de magmă a acoperit Luna la începuturile sale

Aceste măsurători sunt, de asemenea, neprețuite atunci când vine vorba de interpretarea meteoriților selenari. Aceștia sunt eșantioane de roci ejectate în spațiu de pe suprafața selenară atunci când o rocă spațială se ciocnește cu Luna.

Aceste fragmente de rocă pot intra ulterior în atmosfera Pământului, iar unele chiar ating solul. Acestea reprezintă eșantioane fantastice, deoarece modul aleatoriu în care sunt aruncate din diferite părți ale Lunii înseamnă că primim eșantioane din zone care nu au fost vizitate de misiunile anterioare.

Cu toate acestea, tocmai din cauza acestui mod aleatoriu de prelevare a probelor, este dificil să știm de unde provin acestea de pe Lună, ceea ce ne împiedică să le plasăm în contextul lor adecvat. Prin urmare, măsurătorile roverului Pragyan ne ajută să ne facem o imagine despre cum arată diferitele regiuni ale Lunii și cum se compară probele noastre de meteoriți, scrie Phys.org.

Modelul oceanului magmatic selenar a fost conceput pentru prima dată în urma returnării mostrelor din misiunea Apollo 11. Acea misiune a aselenizat într-o zonă dominată de roci bazaltice întunecate. Cu toate acestea, cercetătorii de atunci au observat că solurile misiunii Apollo 11 conțineau și fragmente de rocă albă, bogată în mineralul anorthite, căruia i s-a dat numele de feroan anorthosite.

Această observație a condus la sugestia că roca albă reprezintă fragmente minuscule din crusta selenară originală, veche. Pe măsură ce oceanul de magmă s-a răcit, mineralele mai dense, precum olivina și piroxenul, s-au scufundat pentru a forma un strat mai adânc numit manta, în timp ce anorthositul feros – fiind mai puțin dens decât magma din jur – a plutit pentru a forma prima crustă selenară.

Vă recomandăm să mai citiți și:

În drum spre Jupiter, sonda JUICE a captat imagini de înaltă rezoluție cu Pământul și Luna

De ce vrea o companie să amplaseze lumini „stradale” pe Lună?

A fost găsită prima peșteră de pe Lună. Ar putea adăposti o viitoare bază umană?

Am putea lansa resurse de pe Lună folosind tunuri electromagnetice?