Oamenii sunt născuți să alerge, iar asta ne face unici în regnul animal

Atunci când vorbim despre alergarea de anduranță, oamenii sunt printre mamiferele cu cele mai mari abilități atletice. Deși nu suntem cei mai buni sprinteri din regnul animal, putem alerga pe distanțe lungi, chiar și pe căldură toridă. Mușchii noștri locomotori sunt dominați de fibre rezistente la oboseală și abilitatea noastră unică de a transpira (pentru a ne răcori) ne permite să disipăm căldura cu eficiență.

Oamenii sunt atât de buni la alergarea de anduranță, încât s-ar părea că suntem născuți pentru a alerga. Dar ne-am putea întreba: Oare de ce?

• Telescopul Webb a găsit o populație neobișnuit de mare de asteroizi între Jupiter și Marte
• Un nou studiu dezvăluie cum au jucat cometele un rol „major” în apariția vieții pe Pământ

În 1984, biologul american David Carrier a propus ipoteza anduranței („endurance pursuit hypothesis”) pentru a explica de ce oamenii sunt alergători atât de pricepuți pe distanțe lungi. Potrivit teoriei lui Carrier, abilitățile alergării de anduranță ale oamenilor au evoluat pentru a ne permite să alergăm până la epuizare animalele mari pe care le vânam pentru a supraviețui.

Trăsăturile favorabile pentru alergarea de anduranță

Douăzeci de ani mai târziu, ipoteza biologului a fost extinsă de cercetătorii Dennis Bramble și Daniel Lieberman. Cei doi au remarcat trăsăturile fiziologice favorabile pentru alergarea de anduranță și au propus că acestea au apărut pentru prima dată în genul Homo în urmă cu aproape 2 milioane de ani și „ar fi fost cruciale în evoluția formei corpului uman”.

Există, desigur, și sceptici.

Ipoteza a avut mereu două defecte, potrivit profesorului Bruce Winterhalder de la Universitatea Davis din California, SUA. În primul rând, alergatul necesită mai mult efort decât mersul, astfel că nu pare „o metodă eficientă de vânătoare”.

Iar în al doilea rând, „avem exemple de vânători-culegători contemporani care practică anduranța” dar cazurile sunt prea puține pentru a fi luate în considerare. Conform scepticilor, „anduranța nu ar fi fost atât de importantă pentru evoluția vânatului în Paleolitic dacă nu este atât de importantă pentru vânătorii-culegători de acum”.

Vânatul prin anduranță a fost practicat și a apărut în diverse medii

Acum, într-un studiu publicat în Nature Human Behaviour, Winterhalder și paleoantropologul Eugène Morin au reunit modelele matematice și o investigație etnoistorică pentru a susține și mai mult ipoteza lui Carrier.

Astfel, potrivit lui Winterhalder, miile de relatări de la exploratori și misionari combinate cu software de analiză au fost cheia pentru a descoperi exemple de anduranță de-a lungul istoriei.

Cu ajutorul acestei tehnologii, cei doi cercetători au descoperit 391 de descrieri de vânat ce datează din 1527 și până în secolul XX care s-au potrivit cu tacticile de anduranță. Relatările au provenit din 272 de locuri de pe Pământ, fapt ce sugerează că vânatul prin anduranță a fost practicat și a apărut în diverse medii.

„Dacă asta te inspiră să ieși la o alergare, grozav”

Mai departe, Winterhalder speră că cercetarea va genera mai mult interes în rândul comunității științifice pentru originile alergatului, dar și de a înțelege motivul (sau motivele) pentru care unii oameni simt o satisfacție incredibilă de pe urma alergatului, de aici și termenul de „runner’s high” din limba engleză (adică starea de euforie resimțită adesea după exerciții fizice de mare intensitate).

„Să alergi pe distanțe lungi, să evoluezi un stil unic și rezistență, asta e neobișnuit în lumea animală. Dacă asta te inspiră să ieși la o alergare, grozav”, a concluzionat Winterhalder, citat de EurekAlert.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Maratonul de la New York, moștenirea românului Fred Lebow

Alergătorii de elită trăiesc mai mult, au descoperit oamenii de știință

Felul în care alergi spune totul despre ce fel de persoană ești, arată un studiu

Cea mai ieftină formă de activitate fizică. Cât de mult ne solicită genunchii alergatul?