Oamenii de știință cred că au identificat al șaselea gust de bază ce poate detectat de limbă. Alăturându-se gusturilor dulce, sărat, acru, amar și umami, un nou studiu sugerează că limba ar putea detecta și clorura de amoniu.
Cercetătorii știu de zeci de ani că limba răspunde la clorură de amoniu, dar noi cercetări de la USC Dornsife (SUA) au reușit să identifice cu precizie receptorii de pe limbă care reacționează la ea. Totul se datorează unei proteine, numită OTOP1, care se găsește în membranele celulare și formează un canal pentru ionii de hidrogen care se deplasează în celulă.
Al șaselea gust este simțit de același receptor care percepe aciditatea, pe care o știm drept o aromă acrișoară, precum sucul de lămâie sau oțetul. Cercetătorii au emis ipoteza că proteina OTOP1 ar putea răspunde și la clorură de amoniu, deoarece este legată și de aciditate.
Pentru a confirma ipoteza, echipa a creat celule umane crescute în laborator care conțineau proteina OTOP1 și apoi le-a expus la acid și la clorură de amoniu. Oamenii de știință au descoperit că clorura de amoniu a activat receptorul OTOP1 la fel de eficient ca acidul.
Clorura de amoniu este adesea un gust respingător și, cel mai probabil, a evoluat pentru a ajuta la evitarea substanțelor dăunătoare, deoarece amoniacul este nociv pentru oameni și alte animale. Cu toate acestea, este evident că oamenii pot învăța să se bucure de el, la fel cum am dobândit plăcere pentru alimentele picante sau acide. Aroma de clorură de amoniu este proeminentă în bomboanele din lemn dulce, care sunt populare în țările nordice, Țările de Jos și nordul Germaniei, scrie IFLScience.
„Dacă locuiți într-o țară scandinavă, veți fi familiarizat și vă va plăcea acest gust”, a declarat Emily Liman, profesoarî de științe biologice la USC Dornsife și autoare a studiului, într-un comunicat.
„Amoniul este oarecum toxic”, a adăugat ea, „deci are sens că am dezvoltat mecanisme gustative pentru a-l detecta”.
Atingerea statutului oficial de gust nou nu este însă o ispravă ușoară. În 1908, chimistul japonez Kikunae Ikeda a identificat baza chimică a unui gust pe care l-a numit umami, aromă cărnoasă sau ca de bulion care se găsește în alimente precum sosul de soia, algele marine, anșoa, miso, sosul de pește, sosul Worcestershire și Marmite. Cuvântul poate fi tradus vag din japoneză prin „gust plăcut sărat”, deși nu există niciun cuvânt care să-i surprindă cu adevărat esența.
Abia cu zeci de ani mai târziu, comunitatea științifică occidentală a acceptat că umami este un gust în sine, la cum sunt și cele de dulce, sărat, acru și amar.
Studiul este publicat în revista Nature Communications.
Cea mai mare urgență reprezentată de malarie din ultimii 20 de ani
Boala Parkinson începe mai devreme decât credeau până acum cercetătorii
Cele mai frecvente semnale care „anunță” un divorț
Test de cultură generală. Care grupă de sânge mai este numită și „donatorul universal”?