Cel mai mare vulcan din Sistemul Solar ar fi fost cândva o insulă

Cel mai mare vulcan din Sistemul Solar ar fi putut fi cândva o insulă într-o mare vastă, au descoperit noi cercetări.

Atunci când planeta Marte era tânără și umedă, cu miliarde de ani în urmă, colosalul Olympus Mons ar fi semănat cu Stromboli sau Savai’i, dar la o scară mult mai mare. O nouă analiză arată asemănări cu insulele vulcanice active de pe Pământ, adăugând noi dovezi despre trecutul apos al lui Marte.

„Aici arătăm că cel mai mare vulcan din Sistemul Solar, Olympus Mons, are asemănări morfologice cu insulele vulcanice active de pe Pământ, în care rupturi majore de pante de construcție apar sistematic la tranziția mare-aer ca răspuns la contrastele înalte ale vâscozității lavei”, scrie o echipă condusă de geocercetătorul Anthony Hildenbrand, de la Universitatea Paris-Saclay (Franța).

„Propunem că marginea superioară a escarpamentului principal concentric de 6 kilometri care înconjoară Olympus Mons, cel mai probabil, s-a format din lava care curgea în apă lichidă, atunci când edificiul era o insulă vulcanică activă în timpul Noachianului târziu – Hesperianului timpuriu”, spune cercetătorul.

Cel mai mare vulcan din Sistemul Solar ar fi putut fi, la un moment dat, o insulă

Olympus Mons este, oricum l-ai măsura, colosal. Vulcanul cu formă de scut are o înălțime de aproximativ 25 de kilometri și se întinde pe o zonă de aproximativ dimensiunea Poloniei (sau a Arizonei).

Nu este doar cel mai mare vulcan, ci și cel mai înalt munte planetar cunoscut în Sistemul Solar, subliniază Science Alert.

Dar ceva ciudat se întâmplă la poalele acestui vulcan. Marginea nu se întâlnește cu solul ca o pantă lină. Mai degrabă, la o înălțime de aproximativ 6 kilometri, pe porțiuni mari din circumferința sa, se transformă într-o stâncă pronunțată, sau escarpament, care coboară brusc pe peisajul înconjurător de dedesubt. Originea acestei caracteristici este un mister.

Marte este foarte uscată și prăfuită în zilele noastre. Orice apă de suprafață este sub formă de gheață; niciun râu nu curge, niciun ocean nu umple bazinele și craterele sale vaste. Dar continuă să apară dovezi că, cândva, Planeta Roșie era bogată în apă lichidă.

Craterul Gale, locul pe unde se plimbă roverul Curiosity, pare să fi fost un lac vast, cu miliarde de ani în urmă. Perseverence, în craterul Jezero, explorează o deltă antică uscată.

Hildenbrand și colegii săi au folosit aceste informații pentru a recontextualiza Olympus Mons. S-au uitat la vulcanii scut similari de pe Pământ. În special, au studiat trei insule vulcanice active: Insula Pico, din Portugalia; Insula Fogo, din Canada; și insula Hawaii, din SUA.

Asemănarea dintre vulcanii de pe Marte și cei de pe Terra

Ei au descoperit că țărmurile acestor insule au escarpamente ascuțite, similare cu cea care înconjoară Olympus Mons. Pe Pământ, aceste escarpamente sunt rezultatul contrastelor mari ale vâscozității lavei cauzate de răcirea diferențială pe măsură ce lava trece de la aer la apă.

„Acest lucru ne face să propunem că Olympus Mons este o fostă insulă vulcanică înconjurată de apă lichidă”, scriu cercetătorii în lucrare.

Acest lucru ne-ar putea oferi câteva indicii despre istoria apei de pe Marte. De exemplu, înălțimea escarpamentului ar fi nivelul mării de mult pierdute. Și vârsta fluxurilor de lavă, datată la aproximativ 3,7-3 miliarde de ani în urmă, ne spune când ar fi existat acel ocean.

Echipa a identificat caracteristici similare și pe un alt munte vulcanic marțian, Alba Mons, situat la mai mult de 1.500 de kilometri de Olympus Mons, pe o vastă întindere de zone joase. Acest lucru ar putea însemna că apele acestui ocean fantomă au umplut mari secțiuni ale suprafeței marțiene.

Rezultatele le oferă viitoarelor misiuni de explorare pe Marte o nouă cale de investigare cu privire la istoria și evoluția planetei, spune echipa.

„Viitoarele nave spațiale dedicate returnării mostrelor și/sau roverele echipate pentru datări in situ în locuri selectate din Olympus Mons constituie o linie promițătoare de cercetare pentru viitor, care poate avea un impact semnificativ în ceea ce privește longevitatea oceanelor și soarta potențială a vieții timpurii pe Marte”, scriu cercetătorii.

Cercetarea a fost publicată în Earth and Planetary Science Letters.

Vă recomandăm să citiți și:

Test de cultură generală. De ce nu ne-am mai întors pe Lună?

Sateliții Starlink emit „radiații electromagnetice” și îngrijorează astronomii

O nouă explicație pentru formarea planetelor mici

Apa de pe Terra a apărut abia spre finalul formării planetei