„Undele spațiale” ar putea deschide noi perspective cu privire la anumite predicții mai precise ale vremii spațiale și la o navigare mai sigură a sateliților prin centurile de radiații, au raportat cercetătorii de la Universitatea Aeronautică Embry-Riddle din SUA.
Cele mai recente cercetări ale grupului, publicate în revista Nature Communications, arată că variațiile sezoniere și zilnice ale înclinării magnetice a Pământului, spre sau dinspre Soare, pot declanșa modificări ale undelor spațiale de mare lungime de undă.
Aceste valuri care se sparg, cunoscute sub numele de unde Kelvin Helmholtz, apar la granița dintre vântul solar și scutul magnetic al Pământului.
Valurile se produc mult mai frecvent în jurul anotimpurilor de primăvară și toamnă, în timp ce activitatea valurilor este slabă în timpul verii și iernii, au precizat cercetătorii, conform Phys.org.
Pe măsură ce plasma sau vântul solar se scurge dinspre Soare cu viteze de peste un milion de kilometri pe oră, acesta împinge energie, masă și impuls spre scutul magnetic al planetei. De asemenea, vântul solar ridică unde spațiale.
Mișcarea rapidă a vântului solar nu poate trece direct prin scutul magnetic al Pământului, astfel că se deplasează de-a lungul magnetosferei, propulsând undele Kelvin-Helmholtz cu vârfuri masive de până la 15.000 de kilometri înălțime și 40.000 de kilometri lungime.
„Prin intermediul acestor unde, particulele de plasmă din vântul solar se pot propaga în magnetosferă, ceea ce duce la variații le fluxurilor de particule energetice din centura de radiații – regiuni cu radiații periculoase – care pot afecta siguranța astronauților și comunicațiile prin satelit. La sol, aceste evenimente pot avea un impact asupra rețelelor electrice și a sistemelor de poziționare globală”, a declarat dr. Shiva Kavosi, cercetător asociat la Embry-Riddle.
În încercarea de a înțelege cauzele variațiilor sezoniere și diurne ale activității geomagnetice, cercetătorii din domeniu au formulat mai multe ipoteze diferite. De exemplu, efectul Russell-McPherron (R-M), descris pentru prima dată în 1973, explică de ce aurorele sunt mai frecvente și mai strălucitoare primăvara și toamna, pe baza interacțiunii dintre înclinarea dipolului Pământului și un mic câmp magnetic în apropierea ecuatorului solar.
„Nu avem încă toate răspunsurile”, a declarat dr. Katariina Nykyri, profesor de fizică și director asociat al Centrului de Cercetare Spațială și Atmosferică de la Embry-Riddle, „dar lucrarea noastră arată că efectul R-M nu este singura explicație pentru variația sezonieră a activităților geomagnetice”. Evenimentele determinate de echinocțiu, bazate pe înclinarea dipolului Pământului și efectele R-M ar putea acționa simultan.
În viitor, a adăugat Nykyri, constelațiile de nave spațiale din vântul solar și magnetosfera ar putea explica pe deplin fizica complicată și la mai multe scări a fenomenelor meteorologice spațiale.
„Un astfel de sistem ar permite avertizări avansate ale vremii spațiale pentru a informa operatorii de lansări de rachete și rețelele de energie electrică”, a spus aceasta.
Cercetătorii cred că au aflat ce anume cauzează furtunile de praf de pe Marte
Oamenii de știință spun că nucleul interior al Pământului și-a oprit rotația și a schimbat direcția
Un trio de sateliți ar putea face cele mai clare observații cu steaua Pământului
O nouă „gaură” a apărut pe suprafața Soarelui. Pământul va fi lovit de vânturi solare