Regenerarea nervilor este posibilă cu ajutorul polimerilor şi proteinelor
Cercetătorii de la facultatea de Medicină a Universităţii Pittsburg, Statele Unite ale Americii, au creat o metodă care permite regenerarea nervilor distruşi cu ajutorul unor tuburi din polimeri biodegradabili şi a proteinelor care susţin creşterea, notează Medicalxpress.
Traumele asupra nervilor, care reduc într-o mai mică sau mai mare măsură calitatea vieţii, pot avea cauze multiple, pornind de la accidentele de maşină sau cele de muncă şi ajungând la urmarea unor terapii împotriva cancerului sau chiar diabetul. Biologia umană permite o regenerare a nevilor de aproximativ 0,5-0,6 cetimetri, iar atunci când secţiunile supuse diferitelor traume depăşesc această lungime apare neuromul, o tumoare beningnă.
Oamenii de ştiinţă de la Universitatea Pittsburg au creat o metodă care foloseşte tuburi din polimeri, în interiorul cărora se află proteine care permit regenerarea unor secţiuni mai mari de nervi. Această tehnologie medicală permite tratarea pacienţilor fără folosirea celulelor stem sau a transplanturilor de nervi.
„Suntem primii care au arătat un ghid nervos fără ca niciun fel de celule să poată să pună o distanţă mare de cinci centimetri între nervul afectat şi muşchiul său ţintă”, explică autoarea Kacey Marra, expertă în chirurgie plastică şi cercetătoare a Institutului McGowan pentru Medicină Regenerativă.
În prezent, cele mai comune forme de tratament în cazul nervilor afectaţi implică înlocuirea acestora cu nervi de pe picior; ceea ce duce la probleme cu mersul şi o recuperarea de 40-60% a funcţiilor motorii. După cum explică dr. Marra, înlocuirea unor nervi, de exemplu ai mâinii, cu nervii de pe picior nu reprezintă o tenică medicală care să prezinte succese importante din punct teoretic şi practic.
În cazul nervilor crescuţi cu ajutorul acestor tuburi din polimer, experiemntele arată că aceştia pot depăşi peste cinci centimetri şi redau aproximativ 80% din dexteritate, după cum au relevat experimentele pe patru maimuţe.
Studiul a fost publicat în Science Translational Medicine.
Citeşte şi: