Cercetătorii au identificat o potenţială strategie prin care să poată inversa evoluţia maladiei Huntington

Cercetătorii de la Universitatea California au analizat rolul pe care astrocitele, celule din creierul uman care au dimensiuni mari, îl joacă în evoluţia maladiei Huntington şi au ajuns la concluzia că acestea ar putea fi folosite pentru a stopa şi inversa într-o oarecare măsură evoluţia acesteia, notează Medicalxpress.

În creierul uman, astrocitele depăşesc numeric neuronii, dar oamenii de ştiinţă au cunoştinţe limitate despre modul în care primele interacţionează cu sinapsele, legăturile dintre neuroni care permit comunicarea între aceştia. Acest studiu a stabilit că în stadiile iniţiale ale maladiei, astrocitele sunt primele afectate, fapt care contribuie la agravarea simptomelor neuropsihiatrice.

• Primul chatbot din lume, ELIZA, a fost „reînviat” folosind cod vechi de 60 de ani
• Este oficial: un sondaj global confirmă că lumea are încredere în știință!

„Este probabil să nu înţelegem bolile creierului fără să înţelegem şi ce se întâmplă cu celulele care formează de fapt creierul, inclusiv astrocitele”, explică dr. Baljit Khakh, autor principal al studiului şi profesor de Psihologie şi Neurobiologie al Facultăţii de Medicină din cadrul Universităţii California.

În cadrul acestui studiu, Khakh şi colaboratorii săi au studiat mostre de ţesut cerebral care au fost prelevate de la persoane decedate şi care au suferit de Huntington. De asemenea, cercetătorii au folosit mostre de ţesut de la şoricei modificaţi astfel încât să fie purtători ai genelor care duc la apariţia maladiei, Din studiul acestor mostre, oamenii de ştiinţă au aflat că atunci când genele responsabile de apariţia Huntington erau dezactivate în astrocite, evoluţia maladiei era oprită, putând fi observată chiar o refacere a ţesutului afectat.

„Credem că, dacă suntem capabili să oprim evoluţia bolii în astrocite şi neuroni, atunci putem fi capabili să restabilim activitatea în creier la ceea ce a fost înainte de evoluţia bolii”, a declarat Khankh.

Studiul citat a fost publicat în Science Translational Medicine.

Citeşte şi: