Atacul de panică, ”monstrul” neştiut din interiorul oamenilor

Una dintre tentaculele monstrului marin este atacul de panică. Atacul de panică este tentaculul numit avertisment. El ne avertizează că nu vine singur, ne spune că există un monstru în adâncuri care îşi face veacul pe acolo şi care trebuie într-un anumit fel calmat, deoarece perturbă toată viaţa marină. În timp ce noi ne trăim viaţa liniştiţi, apare atacul de panică asemănător unui fulger şi ne pune în gardă. Începem să respirăm mai greu şi mai greu, iar aerul parcă nu vrea să mai intre în plămâni. Simţim cum scade tensiunea, simţim cum parcă pulsul o ia razna şi ne temem ca nu cumva să ne prăbuşim. Apar transpiraţiile şi ne oprim, nu mai putem face niciun pas. Ne temem de ceva, dar nu ştim de ce ne temem. Vrem să scăpăm de aceste sentimente, vrem să trăim o viaţă normală, cu ce suntem noi vinovaţi?

Atacul de panică este o durere pentru orice îl trăieşte. El poate face ca lucrurile simple să pară adevărate teste de rezistenţă. Mersul la cumpărături, mersul la serviciu sau mersul prin pieţe aglomerate sunt lucruri pe care oamenii nu le iau în seamă de obicei, însă anxietatea le face să pară mult mai mult decât sunt ele.

Tentaculul numit atac de panică este de fapt doar o parte a monstrului numit kraken din interiorul psihicului nostru. Dacă observăm în jur putem vedea şi alte tentacule şi dacă le legăm putem vedea că acestea se aseamănă. Totul se leagă cu totul !

Există diferite cauze ale atacului de panică, fiecare om este diferit în felul său şi astfel că fiecare are propriul său ocean pe care navighează, de aceea îmi este dificil să spun concret o cauză a lui, dar vă pot oferi un exemplu al monstrului din interior.

A. era un bărbat de aproximativ 30 de ani care s-a prezentat la cabinet deoarece avea atacuri de panică şi dorea cu orice preţ să scape de ele. El avea studii superioare, lucra la un serviciu bun, stătea singur şi nu era căsătorit. Din exterior ducea o viaţă foarte frumoasă, visul oricărei persoane. Era un băiat inteligent şi carismatic, dar avea mereu atacuri de panică în momentul în care trebuia să intre în clădiri mari asemeni unor depozite, în care uneori îşi desfăşura el activitatea de la serviciu. Întrebat de gândurile pe care le are cu privire la acele locuri, el nu putea să spună nimic concludent, doar că depozitele sunt locuri prăfuite în care sunt stivuite şi înghesuie o grămadă de lucruri vechi.

Pe parcursul mai multor şedinţe am descoperit împreună şi faptul că avea o problemă în a îşi exprima agresivitatea. Obişnuia să se abţină în momentul în care avea o supărare, iar scuza invocată mereu era legată de faptul că i-ar transmite celeilalte persoane supărarea pe care el o trăia. În unele situaţii, acest lucru era în regulă, însă în majoritatea situaţiilor acea supărare nu se baza pe nicio dovadă concretă şi o simplă discuţie ar fi rezolvat situaţia, ar fi dezamorsat-o.

Într-o zi el a fost la o şedinţă cu şefii, iar faptul că unul dintre şefi nu s-ar fi uitat la el atât de mult pe cât o făcea în alte zile, l-a supărat. A aflat ulterior că acel şef nu s-a simţit bine în acea zi şi chiar a fost la spital, iar supărările lui au fost imaginare. Pe de altă parte, o altă faţetă a problemei din adâncurile lui se referea la faptul că se simţea destul de legat de părinţii săi care stătea în acelaşi oraş ca şi el, în special de mamă. Chiar dacă el nu recunoştea acest lucru, acesta s-a dovedit a fi adevărat şi îi afecta viaţa. Se plângea de faptul că mergea în vizită la părinţi de 2-3 ori pe săptămână şi că nu îi face plăcere, însă avea momente când pur şi simplu se trezea mergând la ei doar ca să vadă cum se simt, chiar dacă nu erau în drumul lui normal.

Problema sa cu atacurile de panică a fost rezolvată în timp, pe parcursul şedinţelor, însă aceea era doar un tentacul. Adevăratul monstru marin se afla în interior.

Unul dintre tentacule era atacul de panică. O alta este problema legată de exprimarea agresivităţii. Un alt tentacul o reprezintă dependenţa foarte mare de familie. Toate acestea proveneau din monstrul marin al ataşamentului conflictual faţă de părinţii săi.

Asemeni mării este şi psihicul nostru. Uneori este calm, alteori agitat, uneori putem merge fără nicio problemă, alteori mai întâmpinăm şi valuri care ne duc în sus şi în jos. Mai important decât navigatul este ceea ce găsim sub toată această apă. Găsim munţi, găsim văi, găsim monştri sau peşti frumos coloraţi? Găsim o bogăţie de vietăţi sau găsim doar câteva? Toate aceste lucruri dau frumuseţea navigării pe care noi o numim viaţă. Suntem simpli călători cu corabia pe oceanul gândurilor noastre.

Articol scris de Tiberiu Seeberger, psihoterapeut psihanalist (www.seeberger.ro, 0760615143).