Un nou hidrogel are rezultate promiţătoare în tratarea problemelor osoase
O echipă formată din bioingineri şi dentişti ai Facultăţii de Stomatologie din cadrul Universităţii California a creat şi testat pe şoricei un nou hidrogel care este mai poros şi mai eficient faţă de alte hidrogeluri care sunt disponibile în acest moment, notează Phys.
Testele efectuate pe şoricei au arătat că, odată înjectat, hidrogelul accelerează procesul de migraţie al celulelor stem care apare în mod natural. În prezent, procedurile de tratare a fracturilor osoase implică folosirea în conjuncţie a hidrogelurilor şi a celulelor stem sau, în unele cazuri, folosirea unor agenţi biologi extrem de scumpi care vin la pachet cu efecte secundare importante.
Hidrogelurile sunt biomateriale care sunt formate dintr-o reţea tridimensională de de lanţuri de polimeri, care, din cauza capacităţii de a reţine apa şi similarităţilor cu ţesuturile biologice, pot fi folosite pentru tratamentul diferitelor răni sau fracturi. Totuşi, din cauza mărimii reduse a porilor din hidrogeluri, cercetătorii şi medicii care le-au folosit au observat că acestea limitează şansele de supravieţuire şi de formare a noilor ţesuturi în cazul celulelor stem administrate astfel.
Un material care este folosit pe scară largă în industria biomaterialelor este argila, din cauza faptului că nu implică efecte secundare. Acest material are o structură în straturi care a fost intercalată cu structura hidrogelului şi a dat naştere unui biomaterial mai poros care permite o mai bună formare a ţesuturilor osoase.
Cercetătorii au injectat un şoricel care prezenta un defect al craniului şi după doar şase săptămâni au observat o creştere a însănătoşirii masei oasoase corelată cu o creştere a migraţiei celulelor stem.
Oamenii de ştiinţă care au lucrat la acest proiect şi-au propus ca pe viitor să exploreze modul în care propietăţile fizice şi chimice ale acestui hidrogel accelerează procesul de vindecare.
Articolul în care este detaliată crearea şi experimentarea cu acest tip de hidrogel a fost publicat în Nature Communications.
Citeşte şi: