Penicilina este unul dintre membrii clasei antibioticelor şi care este folosită pe scară largă pentru tratarea infecţilor bacteriene. Descoperirea acesteia marchează un moment foarte important în evoluţia medicinei moderne, ajutând la tratarea unor infecţii precum preumonia, turbeculoza, febra reumatică sau gonoreea.
Din momentul în care a fost produsă pe scară largă, penicilina a fost prezentată ca un medicament minune, putând fi folosită în tratarea unei game largi de infecţii. În prezent, există o multitudine de tipuri de penicilină, naturală sau sintetică. De-a lungul timpului, însă, unele bacterii au devenit mult mai rezistente la această substanţă şi, în unele cazuri, chiar imposibil de tratat, notează Live Science.
Descoperirea penicilinei îi este atribuită lui Alexander Fleming, bacteriolog din Londra, care a descoperit că unul dintre vasele sale Petri care conţinea urme de stafilococ a fost infestat cu o specie de fungi numită Penicilinum Notatum. Acesta din urmă reuşind să blocheze dezvoltarea naturală a stafilococului. Fleming a obţinut un extract din acest fungi pe care l-a numit „penicilină”. Testele ulterioare au arătat că acest extract poate fi folosit împotriva infecţiilor.
„Atunci când m-am trezit în zorii zilei de 28 septembrie 1928, clar nu plănuiam să revoluţionez medicina, descoperind primul antibiotic din lume. Dar se pare că asta am făcut”, şi-a notat Alexander Fleming în notiţele propii în legătură cu descoperirea sa.
În acel moment, Fleming nu deţinea resursele necesare pentru a transforma extractul său într-un medicament care să fie folosit pentru tratarea celor infectaţi.
În 1939, Howard Florey, profesor de patologie al Universităţii Oxford, pornind de la articolul lui Fleming a reuşit să purifice penicilina şi să facă teste pe animale.
Pe data de 12 februarie 1941, Albert Alexander a fost primul pacient uman care a primit o doză de penicilină, din păcate, din cauza capabilităţilor reduse de a produce această substanţă, el nu a reuşit să facă faţă infecţiei sale şi a murit.
Primul caz în care penicilina a fost folosită cu succes a fost cel al Annei Miller, care suferise un avort şi dezvoltase ulterior o infecţie. După administrarea penicilinei, ea a fost vindecată. În cel de Al Doilea Război Mondial, penicilina a fost produsă în cantităţi industriale şi folosită pentru tratarea soldaţilor. Folosirea pe scară largă a penicilinei a redus incidenţa mortalităţii din cauza pneumoniei de la 18% la 1%.
În 1945, eforturile despuse de către Alexander Fleming, Howard Florey şi echipa acestuia au fost răsplătite cu un premiu Nobel pentru medicină.
Atunci când este administrată unui pacient, penicilina acţionează prin omorârea şi/sau împiedicarea bacteriilor să crească şi multiplice. Pentru a face asta, penicilina atacă pereţii celulari ai microbilor, contribuind la moartea acestora şi, implicit, la vindecarea oamenilor.
Unul dintre cel mai importante efecte adverse ale penicilinei este legat de alergii. Unii dintre indivizi suferă de mâncărimi, iritaţii, erupţii de piele şi chiar şoc anafilactic, una dintre cele mai periculoase manifestări ale alergiei.
De asemenea, o parte dintre efectele adverse ale antibioticelor provin din utilizarea lor nechibzuită sau din auto-medicaţie. Astfel, deşi penicilina reuşeşte să elimine mare parte dintre bacteriile din corp, există cazuri în care un număr restrâns reuşeşte să supraviaţuiască şi să se multiplice în continuare. Astfel de situaţii solicitând administrarea unor antibiotice şi mai puternice. Din această cauză, de-a lungul timpului, cercetătorii par a se fi angajat într-o competiţie cu bacteriile, producând antibiotice mai puternice ca răspuns la adaptarea bacteriilor la generaţiile anterioare de medicamente.
Citeşte şi: