Adrian Şonka, autorul „Ghidului micului Astronom”: „Nu poţi să te duci în deşertul Atacama să înveţi Carul Mare, e o risipă de resurse. O poţi face şi din bucătărie”

L-am găsit pe Adrian Şonka într-un birou de la Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” din Bucureşti. Era seară, dar programul lui de muncă tocmai începea. Când am intrat în birou, avea capul acoperit cu o cască cu ochelari virtuali. „Urmăream o transmisiune de pe Staţia Spaţială”, mi-a explicat. În timpul interviului, ne-a întrerupt o doamnă profesoară care voia să programeze o vizită cu elevi de clasa a V-a, de la şcoala 206, pentru o seară la Observator. „După ora 4.00-5.00 seara, e nebunie. Grupurile organizate de la şcoli trebuie să se programeze”, a povestit astronomul cum începe ziua pentru cei pasionaţi de obiectele cosmice, scrie Mediafax.

 

Prezentăm mai jos interviul acordat MEDIAFAX de Adrian Şonka:

 

Reporter: Ce e cel mai greu atunci când încercaţi să îi faceţi pe oameni să aprecieze astronomia?

 

Adrian Şonka: Cel mai greu este atunci când le arăţi planeta Saturn. Inele, sateliţi, discul, umbra discului pe inel – şi spune „A, e doar un punct!”. Şi atunci ţi se ia, pentru că e un obiect foarte frumos şi ei îl văd ca pe un punct. Dacă nu îţi place Saturn sau nu îţi place Luna, te laşi de astronomie, pentru că sunt cele mai frumoase, restul, toate, sunt mai urâte şi pot fi apreciate numai după ce înveţi multe. O galaxie sună bine, dar, când te uiţi la ea, nu prea se vede nimic. Trebuie să ştii ceva despre galaxia aia, ce înseamnă ea ca să poţi să o apreciezi. Cum să apreciezi o pată? Dacă nu îţi place Luna găurită de asteroizi, ce poţi să mai vrei?!

 

Reporter: Copiilor le e mai uşor să se raporteze la diferenţa dintre ceea ce ştim şi ceea ce spoate vedea?

 

Adrian Şonka: E mai greu de spus. Din ce în ce mai des se vine la Observator cu copii mici, foarte mici. Pe la 5-6 ani şi mai mici. Copii sunt luaţi, săracii, de părinţi, împinşi acolo, „hai, uite-te!”, şi ei nici nu ştiu să se uite prin lentilă, se uită la lentilă şi nu văd nimic. Ne chinuim cu ei. Sunt vârste prea mici. Dacă vin copiii pentru că sunt pasionaţi, atunci te poţi înţelege cu ei, altfel e doar un divertisment pentru ei. Ei întotdeauna vor să vadă ce urmează. Se uită o secundă şi, după aia, fac altceva. Nu avem atât de multe obiecte de arătat în telescop. Eu le spun, nu ştiu cum fac colegii mei, le spun înainte că trebuie să ştii să observi, să ştii ce e acolo, nu doar să te uiţi şi să pleci, să aştepţi altceva, pentru că nu ai cum. Nu e ca la tabletă să dai „next” şi ai mereu altceva. În astronomie şi când te uiţi pe cer, nu se schimbă aşa de repede lucrurile. Te uiţi la Saturn o oră şi e la fel, pentru că e o planetă.

 

Reporter: Şi cum pot copiii să devină pasionaţi de astronomie dacă merge atât de greu?

 

Adrian Şonka: Copiii devin pasionaţi mai mult automat, la început. Învaţă numele planetelor, încă nişte informaţii şi li se pare că sunt pasionaţi. Dar, dacă un copil vrea cu adevărat să ştie, trebuie să fie puţin mai mare. Nu poţi, la 5-6 ani să… Aş zice că vârsta cea mai bună e de pe la 10-11 ani, până pe la 15 ani. După aceea vine liceul, vin hormonii, iar înainte de asta eşti prea mic. Am şi eu copii şi mai merg cu ei în unele locuri şi ei nu se pot bucura de un peisaj. Vezi un munte, vezi o cascadă, ei se uită după pietre, nu îi interesează, nu văd neapărat în profunzime. Mai degrabă gustă bara de protecţie. În astronomie totul e de văzut în profunzime.

 

Reporter: Şi ce v-a făcut să vă adresaţi copiilor în cartea pe care aţi publicat-o?

 

Adrian Şonka: Eu am vrut să o fac umoristică, dar mi-au tăiat din glume. Acum e bine că le-au tăiat. Multe au rămas. Când mi-au cerut o carte pentru copii, m-am gândit că vor să mă încerce ca să vedem dacă iese. Eu am scris o carte de astonomie. Că am pus nişte glume care ţin de copilărie o face pentru copii. Dacă aş scoate referinţele la viaţa unui copil ar putea să fie o carte pentru adulţi foarte uşor. Nu sunt aşa de pasionat de copii cum pare, deşi copiii se înţeleg cu mine, eu mă înţeleg cu ei. Îmi place să vorbesc cu oricine. Nu contează! Nu mă scălămbăi prea tare în carte.

 

Reporter: Care a fost cel mai tânăr pasionat de astronomie pe care l-aţi întâlnit?

 

Adrian Şonka: Recent, am întâlnit un copil care ştia foarte multe. Avea 10 ani. Citise cărţile pe care nici nu trebuia să le citească. Citise cărţile lui Stephen Hawking, citise cărţi grele. Nu ştiu cum. Mă gândeam de unde poate să aibă noţiunile cu pricina la vârsta lui. Folosea cuvinte complicate pe care nu părea să le înţeleagă, dar le folosea. El mi s-a părut cel mai pasionat tânăr, dar nu prea ştia ce ştie… Ştia multe, vorbea mult, spunea mult, dar nu părea să înţeleagă 90% din ce spunea. I-am recomandat să citească nişte cărţi pentru vârsta lui, cu toate că nu prea se găsesc. Cei de la Nemi asta au vrut: o carte scrisă de un autor român pentru o anumită vârstă, ca să se înceapă de undeva cu educaţia în astronomie. Practic, dacă citeşti despre astronomie, afli şi despre alte ştiinţe. Şi despre fizică, şi despre chimie, biologie… într-un fel, înveţi mai bine atunci când înveţi aşa, integrat. Dacă înveţi doar despre atomi, parcă nu îi vezi legaţi de Univers. Astronomia pune totul în context.

 

Reporter: A fost greu să alegeţi ilustraţiile pentru volum?

 

Adrian Şonka: Nu! Pentru fiecare planşă am avut o singură variantă. Cea pe care trebuia să o fac. Sunt făcute de mine. În loc să scriu o pagină, am făcut un desen. Şi ne-am înţeles de minune. Am nişte hărţi ale cerului mai ciudate, mai glumeţe… dar se pot folosi, nu sunt păcăleli. Pentru fotografii mă mai gândeam să schimb. Aş fi pus alte imagini cu Pluto, mai multe stele. Mi-a plăcut faptul că ilustratorul a citit cartea şi a completat glumele mele.

Reporter: Şi dumneavoastră aţi venit din alt domeniu, din fizică?

 

Adrian Şonka: Da, fizică am făcut, dar am mers şi în alte direcţii. Am făcut şi comunicare, pentru că mă plictiseam la serviciu. Eu de când mă ştiu am lucrat numai la Observator. Prima întâlnire aici a fost cu publicul. De aici am pornit şi eu şi un alt coleg al meu, prima seară de lucru a fost cu 50 de persoane lângă noi, când încercam să le explicăm ceva. Eu unul m-am format la locul de muncă. Oamenilor le place să li se arate.

 

Reporter: Cum s-a schimbat publicul în aceşti 20 de ani pe care i-aţi petrecut la Observator?

 

Adrian Şonka: În ultimii ani, oamenii vin cu aplicaţii instalate pe telefoane şi ne verifică. Le arătăm o constelaţie şi ei confirmă… li se pare că ştiu dacă au o aplicaţie, dar e greu să îşi dea seama ce văd chiar şi în aplicaţie. Dar ne verifică şi asta e bine. Eu unul nu greşesc niciodată. Când le arăt ceva, chiar aia este şi mie îmi place că verifică. În principiu, oamenii au acces la imagini foarte frumoase cu planetele şi mulţi nu îşi dau seama că fotografiile pe care le văd sunt făcute de sonde spaţiale care au trecut pe lângă planete şi se aşteaptă să vadă la fel prin telescop. Eu le explic totuşi că sunt zeci de milioane de kilometri până la planeta la care ne uităm şi nu ai cum să vezi ca şi cum ai avea-o în faţă. Imaginile de pe internet au schimbat puţin percepţia celor care ne vizitează. Se aşteaptă să vadă totul mare şi frumos. Când am început eu, prin 1997-1998, vedeam un Saturn mic şi amărât şi ne plăcea la nebunie, pentru că aşa erau şi pozele. Pentru mulţi e o dezamăgire acum să se uite la planete sau la stele şi să le vadă ca pe nişte puncte. Dacă iei o muscă de la Cluj şi o măreşti de 100 de ori, tot muscă rămâne. Sau de la Ploieşti, e mai aproape dar tot muscă e, cu toată diferenţa de sute de kilometri.

 

Reporter: Cât de greu este să ieşi în lume ca astronom?

 

Adrian Şonka: Au fost poliţişti care ne-au cerut permisul de a privi cerul. Am fost altă dată cu un grup de cursanţi pe câmp, la Fundulea. Eram 40 de persoane şi cineva a început să ţipe la noi. Un pescar. Ne huiduia. Apoi a urcat pe un deal şi ne lumina cu farurile. Noi ne-am întors cu spatele şi a început să urle: „Sectanţilor, chem poliţia!”. După 10 minute a venit Poliţia. Ei au venit, le-am arătat planeta Saturn, Luna, au fumat o ţigară şi au plecat acasă. Dar unii oameni se sperie să vadă ciudaţi pe câmp, noaptea. Astronomia te face să îţi doreşti să nu mai mergi pe câmp ziua, ci noaptea. Şi dacă nu ai prieteni pasionaţi, sună dubios dacă îi chemi. Oamenii sunt obişnuiţi să meargă ziua pe câmp, să facă grătar. Astronomia te schimbă. Ultima reclamaţie mare pe care am avut-o aici la Observator a fost că a venit un domn cu un câine şi noi, din păcate, nu primim câini în Observator. Şi ne-a spus că câinele lui are pagină de Facebook şi o să ne dea o notă proastă. Poate a fost singura zi din viaţa câinelui când şi-a dat seama că e doar un câine. Aceea a fost ultima reclamaţie. S-a întâmplat să-şi dorească unii vizitatori să-şi pună câinele să se uite prin telescop. Altădată a venit cineva la colega mea pe terasă să se uite la Soare şi a întrebat-o dacă poate să vină noaptea să vadă Soarele. Un om care nu prea înţelegea ce înseamnă zi, ce înseamnă noapte. Un adult care vota nu ştia că noaptea nu se vede Soarele. Zicea că dacă vine la Observator, nu contează. Se mai întâmplă să creadă oamenii că pot vedea prin nori şi sunt nemulţumiţi dacă le spunem că trebuie să meargă acasă dacă nu e senin.

 

Reporter: În volum vorbiţi şi despre norii din spaţiu.

 

Adrian Şonka: Despre nebuloase. Sunt mai multe feluri de nori în spaţiu. Sunt unii compuşi din gaz, nori foarte rarefiaţi, care se văd numai de departe, sau nori compuşi din praf. Dacă ai un nor între tine şi o stea şi tu vrei să afli compoziţia stelei trebuie să ştii că e acolo norul pentru că altfel o să ai date în plus. Practic, astronomia a cartografiat aproape întreg cerul cu anumite elemente chimice. Ştim unde e mult praf, unde e carbon mult, unde e hidrogen, ca să scădem din observaţii. Ca om de ştiinţă, trebuie să ţii cont de fenomenele care îţi pot schimba datele. La observaţii, când te uiţi pur şi simplu de plăcere, nu contează. Tot ce te interesează e să fie steaua sus, asta e ce îşi doreşte astronomul amator.

 

Reporter: Ce poţi să faci ca astronom ziua?

 

Adrian Şonka: Ziua poţi să dormi. Ziua putem vedea Soarele. E cea mai apropiată stea şi e observat acum din spaţiul cosmic, dar încă e nevoie de patrulare, să te uiţi la Soare în fiecare zi şi să vezi ce fenomene apar. Toate datele pot fi trimise mai departe, în Belgia sau în Statele Unite, unde se centralizează şi se determină activitatea Soarelui. Există observaţii din 1600 non-stop cu activitatea Soarelui. De câte ori permitea starea cerului, cineva s-a gândit să se uite şi să noteze ce se întâmplă cu petele, să le numere şi aşa mai departe. Sunt observaţii neîntrerupte. De 20 de ani avem sateliţi, aşa că observaţiile nu mai pot fi întrerupte de nimic. Din România, un singur astroamator făcea zilnic observaţii privind Soarele şi Observatorul astronomic. În fiecare zi se iau imagini, şi eu particip, am ziua mea de luni când mă duc să observ Soarele. Stai opt ore…. dacă-s nori aştepţi să se facă senin… De doi ani luăm imagini şi sunt de găsit şi pe internet. Pare ceva de pensionar, să observi Soarele ziua, de acasă.

 

Reporter: Care a fost cel mai în vârstă vizitator pe care l-aţi avut la Observator?

 

Adrian Şonka: Cel care mi-a rămas mie în minte nu ştiu câţi ani avea, dar era un domn care muncise ca marinar şi se pensionase în 1977, când m-am născut eu. Nu ştiu dacă era cel mai bătrân, poate se pensionase mai devreme ca militar, dar mi-a rămas în minte anul pensionării lui şi, pentru mine, trecuse o viaţă… Dar avem oameni la 60-70 de ani care vin cu nepoţii şi spun că e prima oară şi pentru ei. E ceva să vezi Saturn pentru prima dată la vârsta aceea. Uneori vin părinţi cu copiii şi sunt părinţii mai entuziasmaţi decât cei mici. Nu poţi să bagi copilul în faţă şi să nu te uiţi tu. Trebuie să te uiţi, ca să ştii ce vorbeşti cu el în metrou când te întorci acasă. Am mai avut astroamatori care au lucrat la Observator cu ani în urmă. A venit de curând cineva din Italia care a pictat frescele de pe tavan. Sunt făcute în 1967. Acum sunt mai mulţi astroamatori decât atunci. Erau mai bine organizaţi, cu toate că erau mai puţini, se înţelegeau mai bine între ei. Acum sunt mai multe grupuri.

 

Reporter: Pe ce se ceartă astroamatorii?

 

Adrian Şonka: Pe nimicuri. Unii s-au supărat pentru că eu nu am vrut să mănânc ciocolată de casă adusă la Observator de o doamnă pe care nu o cunoşteam. Ne-am certat pentru că eu am spus că nu mănânc de la oameni pe care nu îi cunosc şi nu au mai venit la Astroclubul Bucureşti. Şi-au făcut un club pe Facebook şi sunt în regulă. Acum e şi partea aceasta online care îi ajută. Se întâlnesc o dată pe lună şi se descurcă. În 1997, când am început eu aici, în fiecare marţi se întâlneau oamenii. Acum sunt şi foarte mulţi, nici nu am putea să îi găzduim pe toţi. E şi mai uşor să comunici pe internet. Şi, oricum, dacă se întâlnesc astronomii amatori tot pe calculator stau şi îşi arată imagini.

 

Reporter: Ce a transformat astronomia pentru dumneavoastră din ştiinţă aridă în pasiune?

 

Adrian Şonka: Toţi cei pe care îi ştiu eu din astronomie şi îi ştiu aproape pe toţi, au început ca pasionaţi, singuri, acasă, fără să aibă studii, fără să-i plătească cineva. Ei au fost atraşi de observarea cerului. Afli de un corp ceresc, încerci să îl observi. Nu îl vezi bine, dar îl vezi, poţi să urmăreşti cum se mişcă pe cer. Şi asta te apropie de domeniu. Dacă eşti medic, nu poţi să vezi în fiecare zi un ficat până nu ajungi specialist. În astronomie, mă uit pe cer direct la Marte. Începi să iubeşti aştrii ăia. Vezi cum se schimbă, ce se întâmplă cu ei. Sunt şi astronomi profesionişti care au venit din fizică sau din matematică şi pentru ei e vorba despre nişte date pe care le privesc pe calculator, alţii iau observaţiile mai vechi şi le prelucrează. Pentru ei e doar un job, „am făcut zece spectre, mă culc liniştit”. Pentru alţii, să stai noaptea, să vezi cum se iau spectrele e mult mai avantajos şi te ajută. Mai vezi o stea căzătoare, mai vezi un serial… Eşti în natura, observi cerul… noaptea e foarte frumos afară. În Bucureşti merg foarte mult, pentru că eu fac observaţii aproape zilnic. Merg şi cu bicicleta. Pe la 3-4 dimineaţa în Bucureşti zici că este aer de munte. Miroase atât de frumos şi e alt aer. Te relaxează. Când observi cerul, eşti legat de cer şi ai alt program faţă de ceilalţi oameni. La ora 9 seara tu eşti îmbrăcat să pleci să faci observaţii. Pe ceilalţi îi vezi că intră în casă şi le e frică să iasă din casă. Pentru tineri e foarte plăcut să înveţi asta în natura: punctele cardinale, cum se mişcă cerul, toamna are un miros, iarna are un miros, primăvara, altul. Asta se pierde ziua în oraş.

 

Reporter: Când se termină ziua de lucru pentru astronom?

 

Adrian Şonka: Ideal este să dureze până începe crepusculul astronomic, cam cu o oră jumătate înainte de răsărit. Depinde şi de obiectele de observat. Orice om are treabă şi ziua şi nu poate nimeni să stea să doarmă apoi până după masă. Trebuie să te trezeşti la 11.00. Ai serviciu. Eu mai mult de trei noaptea nu prea stau, pentru că am treabă. Chiar şi ca amator înveţi să îţi planifici timpul foarte bine şi să strecori ce ai de făcut pe lângă astronomie. Fiecare astronom amator are locuri preferate. Este şi în funcţie de greutatea instrumentului pe care îl foloseşti pentru observaţie. De exemplu, Valentin Grigore, de la Târgovişte, un astronom foarte bun, un model pentru noi, face observaţii la meteori cu ochiul liber şi fotografii cu o cameră digitală, nu are telescoape. Şi merge cu bicicleta 20 de km, şi în februarie, şi în ianuarie. Nu are carnet. Alţii trebuie să iasă în afara oraşului cu maşina plină de instrumente ca să obţină imagini. La Comana se fac ieşiri. Eu ies la Fundulea. E nevoie să nu fie lumini multe, să nu fie circulat, pentru că nu vrei să treacă maşini. Dar, dacă vrei să înveţi constelaţiile şi eşti la început, la zero, cel mai bine e să stai în Bucureşti sau într-un oraş mare, pentru că vezi doar constelaţiile. Nu ai nevoie să vezi Calea Lactee, ai nevoie doar de constelaţii. Când am început, mergeam în Tineretului unde sunt acum gropile pentru skateri. Acolo era un platou cu două statui de unde vedeai tot Bucureştiul. Aveam un telescop mic şi nu vedeam eu galaxii, nebuloase, dar vedeam exact ce aveam nevoie să învăţ. Nu poţi să te duci în deşertul Atacama să înveţi Carul Mare, e o risipă de resurse. O poţi face şi din bucătărie. E suficient să urci pe bloc. Mulţi pasionaţi de astronomie stau la bloc şi vor acces la terasă, iar administratorii nu îi lasă.

 

Reporter: Pluto cum şi-a revenit după ce s-au supărat pământenii pe el că nu e planetă?

 

Adrian Şonka: Păi cred că este mulţumit. Tocmai l-au vizitat oamenii. Dacă ei aveau o părere proastă despre Pluto, mai trimiteau ei o sondă spaţială de sute de milioane de euro? Uite, au făcut acest lucru şi au ajuns, în 2015, după nouă ani. Era ultima planetă neexplorată. Americanii au lansat sonda după ce s-a hotărât că nu mai este o planetă. E un obiect mare, iubit de mulţi oameni. Pământenii au mai considerat timp de 50 de ani, între 1800 şi 1850, că Ceres e planetă. Dacă iei o carte veche de astronomie, o să vezi între Marte şi Jupiter planeta Ceres. După ce s-au mai descoperit mai multe obiecte în zona respectivă, a fost scos. Pluto ar putea să citească istorie să vadă cum funcţionează pământenii. Dacă e un ignorant la marginea sistemului solar, Pluto, şi nu îi pasă de istorie, s-ar putea să aibă surprize. Se spune că e bine să-ţi cunoşti istoria ca să nu o repeţi. Bine, noi am repetat-o, practic, dar asta e viaţa. Pluto e o cometă gigantică, se topeşte dacă o aduci prea aproape de soare.

 

Astronomul Adrian Şonka analizează obiectele cosmice de mai bine de două decenii. În prezent, el este unul dintre cei care folosesc telescoapele Observatorului Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” şi ale Institutului Astronomic al Academiei Române şi susţine cursuri la Observator şi la Fundaţia Calea Victoriei, dar merge şi în şcoli şi în librării. A publicat, recent, volumul „Ghidul micului astronom prin Univers sau Astronomie pentru copii si restul lumii”, la editura Nemi, o introducere în astronomie pentru copii, dar accesibilă şi adulţilor.