Apollo 9, misiunea rar amintită, dar care a pus bazele explorării umane a cosmosului

Echipajul i-a inclus pe Jim McDivitt, comandantul navei, Dave Scott şi Russell Schweickart. După o lansare în data de 3 martie 1969, echipajul a petrecut 10 zile pe orbita joasă a Pământului, testând motoarele modulelor, sistemele de navigaţie, manevrele de ancorare şi sistemele de susţinere a vieţii. Deşi misiunea a decurs în general bine, astronauţii au fost forţaţi să modifice traseul după ce un membru al echipajului s-a simţit rău, relatează Live Science.

Echipajul

• Modul în care psihopații procesează durerea ar putea explica lipsa lor de empatie
• „Micile puncte roșii” din Universul timpuriu ar putea fi găuri negre care funcționează la putere maximă

McDivitt şi-a început cariera în Forţele Aeriene ale SUA, fiind atât pilot de luptă, cât şi de teste, ajungând la NASA pentru programul Gemini. A făcut parte din echipajul Gemini 4 în timpul primei ieşiri în spaţiu a Statelor Unite, în anul 1965.

Scott, de asemenea fost pilot în Forţele Aeriene ale SUA, a fost pilotul misiunii Apollo 9. Şi acesta mai avea experienţă în ieşirea în spaţiu, fiind co-pilotul misiunii Gemini 8, unde nava a avut o defecţiune la propulsoare, făcând ca aceasta să se învârtă atât de rapid încât astronauţii se temeau că îşi vor pierde cunoştina. Comandantul lui Scott, Neil Asmstrong, a stabilizat nava şi cei doi au avut o aterizare timpurie, dar sigură. Scott a fost mai târziu comandantul misiunii Apollo 15.

Schweickart era tot de la Forţele Aeriene şi avea o pregătire teoretică solidă: a absolvit MIT cu un master în fizica atmosferei superioare, lucrând apoi ca cercetător la acelaşi institut. Apollo 9 a fost singurul lui zbor în spaţiu.

Zborul pe orbita Pământului

Poate nu a avut farmecul misiunii Apollo 8 care presupunea vizitarea unei alte lumi, dar a fost un pas important în demersul celor de la NASA de a ajunge pe suprafaţa Lunii.

Echipajele viitoare erau nevoite să stăpânească manevrele de andocare ale celor două module: modulul lunar care va aseleniza şi modulul de comandă care va aduce astronauţii înapoi pe Pământ. Modulul de aselenizare a fost poreclit Spider (pentru că semăna cu un păianjen), iar cel de comandă a fost denumit Gumdrop.

Primele zile au decurs bine. Astronauţii au andocat cele două nave, una la cealaltă, cu succes. Gumdrop s-a deplasat cu Spider ataşat, demonstrând că poate să susţină masa acestuia în timpul manevrelor pe orbită.

În a patra zi, NASA a dorit să testeze abilitatea astronauţilor de a se deplasa dintr-o navă în alta, în caz că cele două module nu se puteau ataşa. Dacă acest lucru se întâmpla, mersul prin spaţiu, de la modulul lunar la cel de comandă, era singura posibilitate de a ajunge acasă.

Astfel, echipajul a dorit să simuleze această procedură. Din nefericire, Schweickar se simţea ameţit de la începutul misiunii. Conform directorului de zbor, Chris Kraft,  McDivitt a aşteptat până în ultimul minut pentru a informa echipa de pe Pământ. „Dacă raporta situaţia lui Schweickart cu câteva zile mai devreme, medicii îi puteau prescrie medicamente care ar fi eliminat simptomele”, a precizat Kraft în autobiografia sa, ”Flight: My Life in Mission Control”. În consecinţă, NASA a ales să reducă cerinţele procedurii pentru a putea fi îndeplinită de Schweickart.

Cea mai grea şi mai captivantă parte a misiunii

Mersul în spaţiu a început conform planului, cu Schweickart echipat cu grijă urcându-se pe „veranda” modulului Spider pentru a aduna date din spaţiu. Apoi, trebuia să se urce peste Gumdrop, dar a început să obosească, iar McDivitt a decis anularea procedurii.

A cincea zi a fost cea mai grea şi mai captivantă parte a misiunii: separarea celor două module şi îndepărtarea modulului lunar cu ajutorul propriului sistem de propulsie. McDivitt şi Schweickart au zburat cu Spider la mai mult de 160 de kilometri depărtare de modulul de comandă. Scott, care a rămas în Gumdrop, a privit cu uimire cum Spider devine din ce în ce mai mic, până la dispariţia completă din orizont.

Echipajul de pe Spider a început apoi faza de „ascensiune”, care avea rolul de a simula decolarea de pe Lună. Motorul a funcţionat fără probleme, iar Spider a andocat din nou la Gumdrop.

Echipajul a rămas pe orbită până pe 13 martie şi a aterizat la circa 5 kilometri de nava de recuperare din Oceanul Atlantic. Testele misiunii Apollo 9 au dovedit că modulul lunar poate funcţiona în spaţiu. Cu acest lucru stabilit, NASA îşi putea îndrepta atenţia către problema grea de a testa sistemul în apropierea suprafeţei Lunii.

Acesta va fi obiectivul misiunii Apollo 10, unde manevrele de andocare şi de mers în spaţiu se vor desfăşura pe orbita satelitului nostru natural. Aşadar, fără paşii importanţi din cadrul misiunii Apollo 9, misiunea Apollo 10 şi apoi misiunea Apollo 11 care a adus astronauţi pe suprafaţa Lunii, nu puteau avea loc.  Chiar dacă nu se bucură de prestigiul celor două, testele realizate de Apollo 9 au pus bazele explorării spaţiale, cu ajutorul manevrelor de andocare a modulelor, proceduri care se folosesc şi astăzi la Staţia Spaţială Internaţională şi care vor sta la baza explorării umane a altor lumi precum Marte.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

Eşecul misiunii Apollo 1: focul fatal şi cum o catastrofă a ajutat la trimiterea primului om pe Lună

ARHIVA APOLLO, online: Peste 8.400 de imagini din misiunile NASA pe Lună, publicate – FOTO

Un mister vechi de 40 de ani a fost rezolvat. Atunci când primul om a păşit pe Lună a produs modificări importante la suprafaţa satelitului natural

46 de ani de la Apollo 16, penultima misiune care a dus omul pe Lună. Urmăreşte istoria Apollo în şapte minute – VIDEO