Teama de singurătate. De ce apare şi ce se poate face
Fiind o legătură atât de strânsă, consecinţele ei sunt aduse de către copil la nivelul unei situaţii de viaţă şi de moarte. Când mama este cu el, el simte că este ţinut în viaţă de către ea, iar atunci când ea pleacă, se simte pe marginea prăpastiei.
Odată cu creşterea şi cu acceptul mamei, copilul îşi dobândeşte autonomia şi independenţa şi se transformă pe zi ce trece din ce în ce mai mult într-un om matur. Maturitatea înseamnă independenţă emoţională şi curajul de a experimenta.
Uneori, pe parcursul dezvoltării copilului, mama care este prea temătoare, anxioasă sau care din diferite motive doreşte să ţină copilul aproape de ea, îi inhibă dorinţa de descoperire şi astfel îi sporeşte dependenţa.
Astfel de copii sunt adulţii care într-o relaţie se agaţă foarte mult de partener şi le este teamă ca nu cumva să îl piardă sau se infantilizează, devenind un copil pentru partenerul care este văzut mai puternic decât ei.
În cazul existenţei unei despărţiri, aceste persoane ştiu că ar suferi foarte mult, dar pentru a se proteja de acest lucru, se asigură că nu se ajunge acolo. Aceste persoane sunt cele care au o cădere în depresie în cazul eşecurilor şi, de asemenea, cele care nu încearcă de frică să nu dea greş.
Multă lume are o astfel de teamă şi se poate manifesta pe două planuri. Pe de-o parte unora le este teamă să rămână singuri, adică fără persoane cunoscute şi importante în apropierea lor, iar pe de altă parte, în acelaşi cadru există în unele persoane frica de a fi singur în viaţa de cuplu. Ambele au aceeaşi origine.
Ana este o fată la 25 de ani care a venit în terapie cu o depresie căpătată în urma despărţirii de prietenul ei. Ea a relatat faptul că erau foarte legaţi unul de celălalt, nu aveau secrete, mergeau mereu împreună şi ea nu făcea niciodată nimic fără să aibă aprobarea lui.
După mai multe şedinţe, am aflat că lăsa foarte mult de la ea de teamă să nu îl piardă şi spunea că a renunţat la serviciul ei ca să poată să stea mai mult acasă împreună cu el. De multe ori ea se simţea inferioară şi incapabilă de a realiza ceva în viaţă, avea momente în care era tristă şi atunci îi solicita foarte mult atenţia.
În urma unei cure terapeutice, a reieşit faptul că şi mama ei era la fel, iar în momentele în care fata voia să iasă pe afară să se joace, după ore de insistenţe şi rugăminţi, mama ei ieşea cu ea pentru a o supraveghea. Acelaşi lucru s-a petrecut şi la şcoala generală, până în clasa a 9-a, când s-a mutat în alt oraş la liceu, în pofida insistenţelor şi interdicţiilor mamei.
Aceste sentimente sunt un pas antemergător depresiei şi pentru a ieşi din cercul familial vicios se recomandă intervenţia de specialitate.
Tiberiu Seeberger, psihoterapeut psihanalist în formare
0761517763