30 de ani – marele prag al vieţii?

Dacă nu sunteţi prea mulţumiţi de felul în care aţi crescut – psihologic vorbind – până la 30 de ani, atunci opinia lui Brian Little, conferenţiar de psihologie la University of Cambridge, n-o să vi se pară prea încurajatoare.

Cum eşti la 30, cam aşa rămâi, este de părere Little, care este şi autorul unei cărţi recente – Me, Myself, And Us: The Science of Personality and the Art of Well-Being – în care explorează şi această problemă. 

În sprijinul acestei idei, el citează convingerea unui reputat psiholog american, fost profesor la Harvard, William James, care, în 1890, a publicat o carte – The Principles of Psychology – în care susţinea (pentru prima dată în psihologia modernă) ideea că personalitatea se stabilizează, se „încheagă” odată cu vârsta.

Şi a exprimat foarte plastic această idee: „În cazul celor mai mulţi dintre noi, până la 30 de ani, caracterul s-a întărit ca ipsosul şi nu se mai înmoaie niciodată.” 

Ce spun psihologii de azi despre această convingere? Cei o sută şi mai bine de ani care au trecut de la publicarea cărţii lui James au schimbat ceva în modul de gândi al specialiştilor în ceea ce priveşte evoluţia personalităţii de-a lungul vieţii? Un articol publicat recent explorează această problemă, apelând la opiniile unor profesionişti în domeniu.

Vârstele personalităţii

Psihologii de azi, în general, îi dau dreptate lui James, dar numai parţial. După cum spune Brian Little, în jurul împlinirii a 3 decenii de viaţă, personalitatea unui om este un fel de ipsos „pe jumătate întărit”. 

În bună parte, felul nostru de a fi este cristalizat, stabil, în jurul unor trăsături de personalitate care sunt puternic determinate de gene. Puternic, dar nu exclusiv, căci există şi o parte a felului de a fi care nu este imuabilă, ci poate fi influenţată de propriile alegeri. 

După cum spune prof. Little, putem alege să acţionăm împotriva pornirilor naturale şi astfel, chiar dacă trăsăturile de personalitate înnăscute nu se schimbă, comportamentul se poate schimba.

Pentru a defini personalitatea umană, psihologii moderni recurg adesea la un sistem numit al celor „5 mari trăsături ale personalităţii umane” – the Big Five, cum li se spune mai plastic în engleză. (O altă denumire este modelul OCEAN, de la iniţialele denumirilor celor 5 trăsături în limba engleză.)

Modelul psihologic al celor 5 dimensiuni este larg utilizat în psihologie pentru a caracteriza personalitatea unui individ;  evaluând aportul fiecărui factor, prin intermediul unor teste specifice, se poate stabili un profil al personalităţii.

• (Openness ): deschidere – spre experienţe noi, emoţii, aventură; curiozitate şi imaginaţie
• (Conscientiousness ): conştiinciozitate – autodisciplină, respectarea obligaţiilor, orientare spre scop; tendinţă spre organizare mai curând decât spontaneitate
• (Extraversion): caracterul extrovertit: energie şi emoţii pozitive, sociabilitate
• (Agreeableness ): caracter agreabil, tendinţa de a fi empatic şi cooperant
• (Neuroticism): nevrotism – tendinţa de a resimţi cu uşurinţă emoţii negative (furie, îngrijorare, senzaţia de fi vulnerabil.)

Gradul în care este prezentă fiecare dintre aceste 5 dimensiuni ţine, în mare măsură, de zestrea genetică a fiecăruia: „aşa s-a născut.” Iar unele aspecte ale personalităţii (caracterul intovertit-extrovertit, de exemplu) pot fi observate încă din faza de bebeluş.

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, personalităţile noastre evoluează.  Ne schimbăm mult şi repede în adolescenţă şi în prima tinereţe. Un revizie foarte amplă a unor studii de profil (care a analizat nu mai puţin de 152 de studii asupra personalităţii) a arătat că schimbările cele mai ample în privinţa personalităţii au loc din copilărie şi până la vârsta de 20 şi ceva de ani.

După 30 de ani, încă ne mai putem schimba, dar mai lent şi cu  eforturi mai mari, spune Paul T. Costa Jr., un om de ştiinţă care lucrează laboratorul de ştiinţe comportamentale din cadrul National Institutes of Health, SUA. Împreună cu Robert McCrae, psiholog în cadrul National Institute of Aging, el a întreprins cercetări ale căror rezultate sprijină ideea că personalitatea tinde să devină stabilă după vârsta de 30 de ani.

Realizând studii longitudinale (studii care urmăresc aceiaşi participanţi pe perioade lungi de timp), cei doi specialişti au constatat că, după 30-35 de ani, ritmul în care se schimbă firea unui om se încetineşte mult. 

Dar au documentat şi nuanţe interesante ale acestor schimbări, legate de cele 5 dimensiuni ale personalităţii: cam între 18 şi 30 de ani, oamenii tind să devină mai nevrotici, mai introvertiţi şi mai puţin deschişi la experienţe noi, dar tind, în acelaşi timp, să devină mai agreabili şi mai conştiincioşi. După 30 de ani, aceste tendinţe se menţin, adică fiecare dintre indivizii respectivi evoluează în acelaşi sens ca şi până atunci,  dar ritmul evoluţiei scade mult.

„Nu se poate spune că personalitatea este de-acum fixă şi nu se mai poate schimba, însă este relativ stabilă şi constantă, spune Costa. „Ceea ce vedeţi la 35-40 de ani veţi vedea şi la 85-90 de ani”.

Multe dintre transformările care survin înainte de 30 de ani şi care ne conturează personalitatea viitoare se datorează faptului că, până la această vârstă, în mediul nostru de viaţă, în felul nostru de viaţă, se petrec efectiv multe schimbări: trecerea de la un nivel al învăţământului la altul, apoi primele slujbe, primele relaţii amoroase, schimbări de domiciliu, poate întemeierea unei familii. După aceea, treptat, vieţile ni se mai liniştesc oarecum, devenim mai „aşezaţi”, aşa că şi personalităţile noastre se stabilizează. 

Chiar dacă, după cum spune Costa, „vârsta de 30 de ani nu are nimic magic”, ea reprezintă totuşi un prag al dezvoltării individuale; cercetările psihologice recente confirmă astfel atât opinia lui William James, cât şi înţelepciunea bătrânească: pe măsură ce îmbătrânim, ne fixăm într-un anume fel de a gândi şi de a fi. 

Stabilă, dar nu încremenită

Şi totuşi, dacă ne uităm bine, toţi specialiştii care au studiat problema folosesc, pentru a descrie stabilizarea personalităţii la maturitate, expresii precum „relativ”, în bună măsură”, „în mare parte” etc., arătând că, de fapt fixarea nu este absolută: rămâne loc pentru schimbare. 

Care dintre aspectele personalităţii se pot schimba la maturitate şi cum anume?

În cartea lui, Brian Little susţine că gradul de extroversie, de exemplu, rămâne destul de constant – un om care era introvertit ca bebeluş va fi introvertit şi la bătrâneţe -, dar că ne putem schimba comportamentul, învăţând să ne purtăm altfel decât „ne vine”, atunci când situaţia o cere. 

Practic, e vorba să jucăm un rol; oamenii rezervaţi din fire pot învăţa, de exemplu, să se comporte mai deschis şi comunicativ atunci când obligaţiile lor profesionale îi silesc să aibă de-a face cu publicul.

Nu e uşor, ce-i drept, să ne purtăm altfel decât ne îndeamnă firea. Acestă constrângere are efecte psihologice, determinate de efectul asupra sistemului nervos autonom; cei în cauză încep să se simtă anxioşi şi să manifeste semne de stres. Timizii introvertiţi care trebuie să vorbească în public, de pildă, cunosc bine aceste senzaţii: inima care începe să bubuie, muşchii care se încordează până la tremur, impresia că li se strânge stomacul… Soluţia, spune Little, este ca respectivele persoane să ia o mică pauză, revenind la adevărata lor natură (desigur, în aşa fel încât să nu provoace neplăceri altora.) După o petrecere la care au trebuit să intre în contact cu lume multă, introvertiţii au nevoie de nişte răgazuri de linişte şi singurătate pentru a-şi reîncărca bateriile, iar persoanele cu grad mic de agreabilitate, dar care trebuie să-şi înfrâneze pornirile naturale şi să poarte frumos cu colegii, ca să nu strice atmosfera de la locul de muncă, pot să-şi descarce nervii „la sală”, practicând arte marţiale sau dând într-un sac de box, spre exemplu.

Cât timp ne putem „preface”, jucând asemenea roluri în care ne purtăm altfel decât ne e firea, nu se ştie, deoarece acest lucru încă nu a fost studiat de psihologi. Să sperăm că vor fi întreprinse în curând şi asemenea cercetări; miza lor ar putea fi foarte importantă, deoarece există oameni care, din cauza personalităţii lor dificile, au mari necazuri în viaţă şi îi fac nefericiţi şi pe cei din jurul lor. 

Brian Little este de părere că, dată fiind neuroplasticitatea creierului – capacitatea sa de a-şi schimba, prin încercări repetate, anumite caracteristici funcţionale -, nu este exclus ca oamenii să-şi poată „reorienta” personalitatea, cu multă răbdare şi antrenament, poate şi cu ajutorul unui psihoterapeut.

„Nu suntem totalmente maleabili”, este el de părere, şi ar fi nevoie de mult exerciţiu pentru a reuşi să ne schimbăm felul de a fi. Dar – este concluzia articolului, bazată pe informaţiile obţinute de la specialişti – nu ar fi cu totul imposibil să devenim mai agreabili, mai conştiincioşi sau mai deschişi, mai puţin nevrotici ori mai receptivi la experienţe noi – şi nu numai până la 30 de ani, dar şi după aceea.