Războaiele pentru apă: una dintre marile provocări ale viitorului

 

Acum câteva decenii, termenul de geopolitică începea să fie tot mai familiar maselor de oameni. Însă despre hidropolitică nu discutau decât câteva minţi vizionare, minţi care activau de regulă în celebrele think-tank-uri care desluşesc şi generează iţele politicilor internaţionale asupra resurselor naturale. „Tatăl” termenului de hidropolitică a fost profesorul John Waterbury, a cărui lucrare intitulată „Hydropolitics of the Nile Valley” este şi astăzi de mare actualitate.

 

Conform definiţiei oficiale, hidropolitica ar fi „studiul sistematic asupra conflictelor şi cooperării dintre ţări cu privire la cantitatea şi calitatea resurselor de apă culce transfrontalieră”. Subiectul este deosebit de sensibil, complex şi complicat deoarece implică nu numai subiectivismul unei părţi în defavoarea alteia, dar şi sursele locale şi regionale de apă, presiunea unei populaţii umane în creştere continuă, degradarea mediului ambiant, poluarea apelor şi mai ales schimbările climatice.

 

Prin simplă definiţie, apa este cea mai strategică resursă naturală la nivel global, şi încă din timpuri istorice, absenţa ei a dus de fiecare dată la importante conflicte armate. Astăzi, în contextul internaţional deosebit de tensionat şi volatil, scăderea resurselor de apă dulce coroborată cu creşterea cererii pentru apă, nimeni nu se mai îndoieşte că aparent banala apă va deveni curând „petrolul viitorului”, adică o resursă naturală atât de importantă încât se vor duce războaie pentru ea.

 

 

Şi iată cum rata de dezvoltare haotică şi iresponsabilă a omenirii va face, printre altele, ca unele ţări precum Brazilia, Canada, Rusia, Norvegia, Chile şi Peru, care au resurse de apă dulce din abundenţă, să devină cele mai bogate ţări din lume. Conform datelor unui congres al UN Water Development Report din anul 2003 indica cu date şi studii pertinente că peste 20 de ani, cantitatea de apă dulce exploatabilă din întreaga lume va scădea cu aproximativ 30%. Acesta în condiţiile în care la ora actuală circa 40% din populaţia globală nu are apă pentru o minimă igienă corporală…

 

Numai în anul 2000, mai mult de 2, 2 milioane de oameni au murit de sete sau din cauza bolilor provocate de consumul apei contaminate. Ori în aceste condiţii, în care apa a ajuns să nu mai fie suficientă pentur băut şi spălat, nicidecum pentru irigaţii, izbucnirea unor războaie incontrolabile este doar o chestiune de timp.

 

Din nefericire, două mari scenarii de coşmar tind să prindă contur: rezervele strategice e apă dulce scad, şi schimbările climatice au intrat pe o turnură ireversibilă şi tot mai extremă în manifestări. O secetă cumplită şi generalizată este asemenea unui joc de domino apocaliptic.

 

Generează în serie nelinişti, rebeliuni armate, stări anarhice, conflicte locale şi regionale. Experţii de calibru ai geopoliticilor actuale avertizează deja în termeni duri cu privire la iminenţa unor adevărate „războaie pentru apă” care vor viza controlul bazinelor şi izvoarelor râurilor şi fluviilor, răscoale populare generate de foamete şi alimentate de creşterea astronomică a preţului alimentelor, nomadism şi migraţie în masă, de mari proporţii ale unor popoare şi naţiuni întregi care vor fugi (ghiciţi unde?- Europa şi America de Nord vor fi cele mai căutate destinaţii ale acestor disperaţi ai sorţii) din calea secetei, foametei şi războaielor.

 

 

Migraţiile acestea masive şi necontrolate vor genera fără doar şi poate răsturnări ale ordinii sociale din ţările vizate de imigranţii foamei şi setei, precum şi de o creştere fără precedent a violenţelor contra imigranţilor, a xenofobiei şi rasismului. La o primă estimare, valurile uriaşe de nomazi vor porni din zone întinse ale Africii, Asiei de sud-est şi sud-vest, precum şi din America de Sud.

 

Sărăcimea disperată de foame va asalta pur şi simplu ţările dezvoltate economic sau pe cele bogate în resurse naturale de ape. Iar România este (încă) una dintre acele ţări norocoase care au o reţea hidrografică consistentă şi se bucură de un regim satisfăcător al precipitaţiilor.

 

 

Când ne vom război pentru apă ?

 

 

La prima vedere, cea mai mare parte a apelor dulci provine din precipitaţii, care sub presiunea încălzirii globale îşi păstrează totuşi o cifră constantă, de circa 40.000 de kilometri cubi anual pe Terra. Doar că cea mai mare parte a precipitaţiilor la nivel global, cad în Groenlanda, Antarctica, Siberia şi bazinul Amazonului şi Congoului.

 

Adică în vaste zone extrem de puţin populate şi locuite de oameni. Nordul şi sudul Africii, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, adică zonele cele mai populate, sunt în general lipsite de precipitaţii suficiente. Cererea de apă face lumea să se învârtă…

O scurtă privire în istorie ne mai dezvăluie nişte date nu tocmai liniştitoare. Multe civilizaţii srăvechi au fost afectate de secete prelungite şi lipsa apei. Situaţia a dus invariabil la războaie şi mari migraţii.

 

Criza alimentelor şi a apei a dus şi la războaie mai recente, precum invazia Japoniei în Manciuria anului 1931 şi invazia Germaniei naziste în Polonia. Mai recent, majoritatea războaielor sunt provocate cel mai adesea de lipsa apei şi alimentelor, nu de cauzele religioase sau culturale.

 

 

Războiul recent din Sudan a avut ca principală cauză accesul la apă. Conflictul dintre sudul animisto-creştin şi partea de nord musulmană nu s-a bazat foarte mult pe disputele religioase din Sudan. Astfele de tensiuni se vor amplifica pe viitor în regiunile şi aşa lovite de lipsa apei, resursa vitală pentru agricultură şi creşterea animalelor. În plus, marea majoritate a aoamenilro crede cu nonşalanţă că schimbările clomatice extreme vor duce doar la dispariţia calotelor glaciare arctice şi antarctice, creşterea nivelului mărilor şi dispariţia urşilor polari.

 

Din nefericire lucrurile stau cu mult mai grav decât par la prima vedere. Schimbările climatice sunt atât de extreme şi de imprevizibile încât vor afecta puternic resursele şi nevoile primare ale întregii civilizaţii umane actuale: hrana, apa, fertilitatea solului şi energia.

Creşterea nivelului mărilor şi oceanelor din următorii 30 de ani va şterge pur şi simplu toate zonele locuite costiere, distrugând oraşe mari, drumuri, poduri, căi ferate, porturi, conducte, rafinării şi centrale energetice.

 

Scăderea regimului pluviometric şi secetele prelungite vor duce la apariţia unor valuri de zeci de milioane de „refugiaţi ai climei” cum li se spune deja. Intensificarea furtunilor, uraganelor, tornadelor şi taifunurilor vor distruge recoltele, vor creşte rata incendiilor de vegetaţie şi de pădure, vor provoca inundaţii şi vor distruge infrastructura şi locuinţele ridicate de oameni.

Nimeni nu poate prezice cu acurateţe cât de mult va pierde civilizaţia umană în aceste fenomene cumulate, însă cu siguranţă că pierderile vor fi atât de mari şi schimbările atât de complexe, încât vor apărea nu doar alianţe geopolitice noi, ci şi state noi pe hartă.

 

Cele mai mari pierderi umane şi ale biodiversităţii cadrului natural vor avea loc în Africa unde agricultura se bazează pe ploile sezoniere care nu vor mai fi deloc sezoniere, precum şi în state cum sunt China, India, Pakistan, state ale căror graniţe se vor muta înn funcţie de rezervele de apă dulce. Valurile de căldură şi secetele prelungite vor diminua fluxul de apă al râurilor şi fluviilor. Lacurile vor seca primele. Iar sistemele de irigaţii şi hidrocentralele vor fi puternic afectate.

 

Ca fapt notabil şi demn de reţinut, când un val de căldură fără precedent  din anul 2010 a decimat toate recoltele agricole ale Rusiei, preţul global al grâului şi implicit al pâinii a atins niveluri fără precedent îndeosebi în statele din nordul Africii şi Orientul Mijlociu.

 

 

Cum autorităţile locale nu au putut ajuta cu nimic populaţia disperată, aceasta a ieşit în stradă, iar temerea unei foamete iminente, peste care s-a surpapus ura socială asupra regimurilor autocrate, s-au dovedit a fi adevăratele cauze care au stat la originea deja celebrelor fenomene cunoscute sub termenul de Primăveri Arabe.

 

Războaiele pentru resursele de apă pot izbucni oricând între statele vecine care au graniţa sub forma unui râu sau cursul de apă respectiv izvorăşte pe teritoriul unui stat şi traversează apoi alte state. Când se adaugă şi factorul demografic accelerat, conflictul este deja gata!

 

Spre exemplu, Orientul Mijlociu deţine doar 1% din rezervele globale de apă dulce, în timp ce în aceeaşi regiune trăieşte circa 7% din populaţia lumii. Conflictele cu privire la apă pot avea loc şi în interiorul unei ţări, cum sunt conflictele tot mai dese dintre fermierii şi agricultorii aceleiaşi ţări şi conaţionalii lor din domeniul industrial. În această situaţie, conflictul are ca miză direcţia de folosire a apei, în industrie sau în agricultură şi creşterea animalelor?

 

Conform experţilor în domeniul conflictelor internaţionale pentru apă, un focar extremd e instabil este reprezentat tot de Orientul Mijlociu. Aici, cursurile fluviilor Tigru şi Eufrat străbat Turcia, Siria şi Irakul. Tensiunile la nivel diplomatic sunt deosebit de ridicate, iar cauza o reprezintă tot accesul la apă. Apele râului Iordan sunt iarăşi un motiv de războaie iminente dintre Israel, Autoritatea Palestiniană, Liban şi Iordania.

 

Un conflict latent mocneşte şi între Egipt şi Etiopia, iar miza o reprezintă apele Nilului.

Alte zone cu potenţial ridicat de război sunt cele din Asia, unde China, India, Pakistanul, Thailanda şi Burma împart deloc paşnic unele dintre cele mai mari fluvii ale lumii.

 

Situaţia este cum nu se poate mai dificilă pentru absolut toate ţările şi naţiunile lumii, iar România nu este nici ea în afara conflictelor care au ca obiect accesul la rezervele de apă. Cât de bine va ieşi ţara noastră din această ecuaţie dificilă, va depinde nu doar de clasa politică, ci şi de cetăţenii ei, care vor trebui să conştientizeze cât mai bine aceste realităţi pe care nu le putem evita.