Pescuitul industrial şi Apocalipsa Peştilor

Foamea de peşte şi parcursul demografic al omenirii

 

 

Industria pescuitului oceanic este un colos mondial cu ramificaţii în toate ţările lumii şi de asemenea în multe obiecte de activitate conexe care vizează pescuitul propriuzis, industria şi tehnologiile constructoare de vase şi echipamente de pescuit, acvacultura, procesarea, conservarea, transportul şi vânzarea peştilor şi fructelor de mare. Nu are mai nimic comun cu pescuitul sportiv sau cu cel de subzistenţă. Direct sau indirect, vieţile a peste 500 milioane de oameni din ţările în curs de dezvoltare depind de această industrie, astăzi extrem de controversată în diverse medii de decizie. 

 

Ţările cele mai responsabile de dezvoltarea pescuitului industrial sunt în ordine, China, Peru, Japonia, Statele Unite ale Americii, Chile, Indonezia, Rusia, India, Thailanda, Norvegia şi Islanda. Toate aceste state adăpostind mai multe de jumătate din populaţia lumii, China singură fiind responsabilă de o treime din totalul producţiei de peşte din întreaga lume. 

 

Evident, în aceste condiţii apar probleme. Grave, căci în faţa unor astfel de realităţi, se prefigurează deja termenul de suprapescuit, de pescuit agresiv, fără responsabilitate, pescuit care distruge populaţiile de peşti înainte ca acestea să aibă timpul biologic necesar pentru a se reface de la sine în ritm natural.

 

 

Primul exemplu în acest sens, nu vizează peştii, ci mamiferele marine, în speţă balenele, ale căror populaţii au început să fie vânate sistematic şi fără limite începând cu anul 1800. Unele specii de peşti nu au avut nici ele linişte, astfel încât de la începutul secolului douăzeci, codul de Atlantic, heringul şi sardinele de California prezentau deja semnele unui  declin periculos. Extrem de nocive pentru întreruperea lanţului trofic din ecosistemul marin, aceste scăderi drastice de populaţii, întâi regionale şi izolate, au devenit ulterior fenomene globale, catastrofice chiar pentru începutul secolului douăzeci şi unu.

 

Cercetătorii marini, statisticienii şi biologii au evidenţiat în nenumărate studii şi cercetări cauzele şi motivele pentru care s-a ajuns în prezent la această situaţie dramatică şi periculoasă nu numai pentru biodiversitatea marină, dar şi pentru sutele de milioane de oameni are depind de peşti ca sursă primară de hrană.

 

La mijlocul secolului trecut, creşterea explozivă şi fără precedent a populaţiei globului, imediat după încheierea ultimei Conflagraţii Mondiale, a dus la o adevărată goană disperată după alimente, în speţă după cele bogate în proteine şi cât mai ieftine şi accesibile. Situaţia aceasta a pus o preiune uriaşă pe guvernele statelor de atunci, care s-au văzut nevoite să-şi mărească flotilele de pescuit oceanic.

 

Peştele din mări şi oceane exista pe atunci în cantităţi uriaşe, teoretic nu era al nimănui, creştea şi se dezvolta fără ca oamenii să fie nevoiţi să-l hrănească şi să-l îngrijească precum făceau cu animalele domestice. Singurele costuri care vizau exploatarea sa erau legate de construirea şi cumpărarea navelor de pescuit, a echipamentului aferent şi a combustibilului. Iar în acele timpuri, costurile şi investiţiile enumerate se amortizau extrem de repede în timp, căci populaţia în creştere continuă cumpăra şi consuma peştii aproape instantaneu.

 

 

Să reţinem şi faptul că în acele vremuri conceptele de ecologie, conservare a mediului ambiant şi protecţie a naturii erau literalmente nişte concepte teoritice pe hârtie, nişte ipoteze pe care nu le lua în serios niciun factor de conducere. 

Aşa că uriaşele flote de pescuit ale marilor puteri, precum şi ale puterilor emergente de atunci, se comportau extrem de agresiv şi lacom faţă de populaţiile speciilor de peşti cu valoare aconomică ridicată pentru om. Mii şi mii de vase uriaşe de pescuit brăzdau literalmente apele tuturor mărilor şi oceanelor lumii, capturând anual zeci milioane de tone de peşti.

 

Evident, oferta creştea, iar preţurile scădeau. Dar iată că în anul 1989, situaţia s-a cam schimbat. În acel an, cam 90 milioane tone de peşte erau scoşi din oceane, iar pescuitul industrial tocmai îşi atinsese culmea producţiei înregistrată până atunci în decursul controversatei sale istorii.

 

Începând cu acel an, pescuitul industrial a intrat în declin în ceea ce priveste producţia de peşti. Deceniile trecute de jaf sălbatic, când năvoadele nu mai aveau oprelişti, începeau să-şi spună cuvântul. Toate populaţiile speciilor de peşti şi nu numai, dădeau semne evidente de scădere. Dar cererea de peşte era tot mai mare.

 

 

Există îndeajuns de multă hrană şi resurse pentru orice om de pe această planetă, dar nu există suficient de multă pentru lăcomia fiecăruia dintre noi (Mahatma Gandhi)

 

 

Lacomă, inconştientă chiar asupra resurselor alimentare ale plantei, omenirea continua însă să crească. Iar cererea de peşte nu contenea. Fapt care a dus la creşterea explozivă a preţului internaţional al peştilor oceanici, fapt care în loc să alarmeze marile companii internaţionale de pescuit, le-a sporit lăcomia.

 

Iar în această situaţie, realitatea nu avea cum să se îmbunătăţească sau măcar să stagneze. Aşa că, spre exemplu, la finele anului 2003, un studiu internaţional a demonstrat că pescuitul industrial a redus numărul speciilor de peşti cu interes comercial la circa 10 % din totalul populaţiilor acestor peşti de dinainte de anul 1950. Situaţia este atât de gravă încât organismele internaţionale au făcut nenumprate studii şi cercetări, care veneau însă toate cu acelaşi vedict sumbru.

 

Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură din cadrul ONU a publicat în această direcţie un raport pe doi ani, intitulat Raportul SOFIA.

Însă de la Raportul SOFIA în prezent lucrurile s-au agravat continuu.

Astfel încât la ora actuală, circa 52% din populaţiile de peşti ale lumii sunt exploatate la maximum, 20% sunt exploatate moderat, 17% sunt supraexploatate dincolo de posibilitatea naturală de refacere, 7% sunt complet dispărute şi pierdute iremediabil, şi doar 1% se refac natural de pe urma exploatării omului.

 

Un banc de toni, cea mai valoroasă specie de peşte oceanic    Sursă foto: Shutterstock

 

Asta înseamnă că peste 25% din populaţiile de peşti ale lumii sunt supraexploatate sau sărăcite. Alte 52% de procente sunt exploatate din plin, ceea ce înseamnă că am trecut de limita de refacere naturală a numărului de peşti şi ne îndreptăm spre un colaps cu proporţii inimaginabile cauzate de dispariţia peştilor din mări şi oceane. Situaţia din prezent ridică două mari probleme:

-Dispar speciile de peşti odată cu ecosistemele în care trăiau, ceea ce înseamnă că biodiversitatea oceanelor este în prag de colaps, cu tot ce va rezulta de aici.

-Suntem în pericol de a pierde o importantă sursă de hrană de care au nevoie diverse categorii de oameni, de la pescarii de subzistenţă, la cei care sunt obligaţi să se hrănească cu peşte din motive de sănătate sau chiar religioase.

 

Cel mai bun exemplu de efect negativ al supra pescuitului vine din Canada anului 1992. Atunci, economia locală din Newfoundland era înfloritoare şi se baza exclusiv pe pescuitul şi procesatul codului de Atlantic, când brusc, în următorul sezon de pescuit nu a mai apărut niciun banc de cod în apele din jur. Pescuitul excesiv plus managementul lacom şi greşit în domeniu au dus la acest dezastru în urma căruia peste 40.000 de oameni au rămas fără ocupaţie, iar ecosistemul zonei a fost puternic afectat. Nici astăzi situaţia nu s-a ameliorat, iar singurii pescari din regiune mai reuşesc să prindă doar crabi.

 

Nu doar industria pescuitului şi biodiversitatea marină au de suferit de pe urma lăcomiei şi ignoranţei oamenilor, ci şi o serie întreagă de activităţi conexe cu pescuitul, de la industria conservelor, la reţelele de magazine care vând peşte.

 

 

Viitor în coadă de peşte?

 

 

Este evident că în aceste condiţii se impune stoparea drastică a pescuitului fără limite, crearea unei cote maxime de pescuit şi stabilirea unor sanctuare marine unde pescuitul industrial să fie interzis iar populaţiile de peşti să aibă timp să se refacă. Un studiu pertinent apărut în publicaţia de profil Science estima că dacă pescuitul oceanic va continua la aceleaşi proporţii de recoltare ca în prezent, în anul 2048 nu vor mai exista peşti în întreg Oceanul Planetar.

 

Dar simţul măsurii, este undeva lăsat intenţionat la urmă. Există prea multe interese, prea multe flote uriaşe de pescuit, şi prea mult profit încât să mai conteze că sunt tot mai puţini peşti. Industria pescuitului are în prezent vase uriaşe care pot călători oriunde, pot sta perioade lungi pe apă şi pot pescui mai mult decât navele de acum cincizeci de ani. Vasele din prezent se folosesc de cele mai moderne sonare şi radaruri pentru a identifica cu precizie maximă bancurile de peşti care astfel nu mai au scăpare.

 

Unele vase de pescuit sunt echipate deja ca nişte uriaşe fabrici care procesează la bord peştele prins, acesta fiind numai bun de scos la vânzare. Vapoarele de azi au frigidere imense pentru păstrarea peştelui prins şi sunt echipate cu motoare suficient de puternice pentru a draga năvoade de dimensiuni colosale prin imensitatea apelor oceanelor şi mărilor.

 

 

Există nave specializate spre exemplu în prinderea şi procesarea speciilor de ton, de departe cei mai valoroşi peşti marini, nave care au capacitatea de a captura peste 3.000 de tone de peşte în decursul unei singure expediţii de pescuit, adică o cantitate de peşte mai mare decât capturează unele ţări în decursul unui an de zile. Cea mai mare navă-fabrică din lume, celebra Annelies Ilena are lungimea de 144 metri şi poate transporta în frigiderele sale circa 7.000 tone de peşte.

 

Oamenii de ştiinţă lansează mereu avertismente asupra acestei mentalităţi iresponsabile în privinţa pescuitului care destabilizează profund şi posibil permanent echilibrul ecologic al oceanelor. Oceanele trebuie să aibă un echilibru cât mai natural între toate populaţiile de vieţuitoare de la masa de plancton la cei mai mari prădători ai apelor.

 

Dezechilibrele se pot observa în numeroase locuri, marcate în special de dispariţia accelerată a marilor prădători. Spre exemplu, au dispărut 99% din populaţiile de anghilă europeană şi 90% din populaţiile de ton cu înotătoare albastre. Somonii au dispărut din multe locuri de pe ambele coaste ale Atlanticului, şi au început să fie listaţi ca specii în pericol de extincţie. Un număr crescut de specii de rechini şi pisici de mare apar în fiecare an pe listele speciilor ameninţate din Cartea Roşie a IUCN, iar circa 80 din speciile de peşti răpitori au dispărut deja din apele costiere ale Pacificului şi Atlanticului de Nord.

 

 

Aceste specii deosebit de importante pentru menţinerea echilibrului ecologic au fost deja înlocuite de o explozie a numărului de specii de peşti mici, cu o rată rapidă de creştere, care se hrănesc cu plancton. De asemenea, s-a înregistrat o explozie a numărului moluştelor, situaţii care duc la efecte ireversibile în ecosistemele oceanelor.

 

Marea majoritate a experţilor şi cercetătorilor trag speranţe totuşi că majoritatea populaţiilor de peşti mai pot fi salvate dacă va creşte numărul pescăriilor marine, dacă va exista o înăsprire a legislaţiei în domeniu şi dacă se va investi mult în acvacultura marină. Măsuri care se iau deja în multe din ţările civilizate. Doar că pescuitul ilegal este încă o plagă în domeniul general al pescuitului oceanic.

 

Dacă statele puternice ale lumii nu-şi vor uni eforturile în direcţia stopării acestui flagel, viitorul nu va arăta deloc bine pentru foarte mulţi dintre noi, nu numai pentru Natură.