Ce visează animalele?

Mulţi dintre noi am văzut câini „dând din picioare” şi scâncind în timp ce dorm şi am spus, fără să ne gândim prea mult. „Uite, visează ceva!” 

Exprimam astfel convingerea noastră intuitivă că animalele – cel puţin unele dintre ele – sunt capabile să viseze, că şi ele au, ca şi noi, un creier dotat cu această fascinantă şi puţin înţeleasă „putere” de a da naştere, în somn, unor imagini, sunete, alte senzaţii ce reflectă, într-o formă distorsionată, dar puternic evocatoare, lumea reală şi evenimente întâmplate în starea de veghe. 

În ultimii ani, activitatea onirică – activitatea de a visa – a animalelor a devenit un subiect de cercetare de mare interes, beneficiind de dezvoltarea tehnologiilor ce permit investigarea tot mai detaliată a modului de funcţionare a creierului.

Un articol apărut recent în BBC Future sintetizează mai multe observaţii făcute până în prezent asupra somnului animalelor, asupra „activităţii onirice” a creierului lor şi chiar asupra posibilelor „teme” ale viselor acestora. 

Cum studiem visele unui animal?

Evident, nu le putem cere animalelor să ne spună dacă visează şi ce visează, aşa că rămâne să căutăm alte moduri de a afla.

Una dintre modalităţi este observarea comportamentului lor în timpul diferitelor faze ale ciclului de somn. Încă din anii 1960, unele rapoarte medicale descriau oameni care făceau diferite mişcări în timp ce visau – un lucru bizar, dat fiind faptul că, în timpul fazei de somn în care visăm, numită REM (rapid eye movement – pentru că se caracterizează prin mişcări rapide ale globilor oculari, sub pleoapele închise), muşchii trunchiului şi ai membrelor, cei care sunt implicaţi în efectuarea mişcărilor, se află într-o stare de paralizie temporară.

Cercetătorii au încercat să studieze acest fenomen pe animale; de pildă, în 1965, oamenii de ştiinţă francezi Michel Jouvet şi J. F. Delorme, lucrând cu pisici, au constatat că îndepărtarea din trunchiul cerebral al animalelor a unei anumite porţiuni, numită puntea lui Varolio, împiedica paralizia temporară a muşchilor în timpul fazei REM. Această stare a fost numită de cei doi cercetători „REM fără atonie”, sau REM-A. Pisicile aflate în această stare se comportau neobişnuit: erau adormite, totuşi nu zăceau culcate, ci mergeau şi chiar prezentau unele manifestări agresive. Un asemenea comportament, au gândit cercetătorii, sugera că ele „retrăiau” în somn nişte activităţi similare cu cele din starea de veghe. Studii ulterioare au confirmat această idee: pisicile aflate în REM-A îşi mişcau capul ca şi cum ar fi urmărit nişte stimuli – cum fac şi când sunt treze – sau făceau mişcări de atac, de parcă ar fi vânat o pradă. Iar comportamente similare au fost observate şi la câini, spune neurologul veterinar Adrian Morrison, care a publicat de curând un studiu pe această temă.

O a doua modalitate de a studia activitatea onirică a animalelor este analizarea funcţionării creierului lor, prin comparaţie cu al nostru, pentru a afla dacă, în timpul somnului, ele „lucrează” în mod similar.

Un studiu de pionierat de acest tip a fost întreprins la Massachusetts Institute of Technology (MIT) în 2001, când cercetătorii Kenway Louie şi Matthew Wilson au reuşit – în opinia multor cercetători – să arate, pentru prima dată, despre ce visează animalele.

Un articol publicat la vremea respectivă pe site-ul MIT News afirma, comentând aceste experimente remarcabile (ale căror rezultate au fost publicate în jurnalul Neuron) că ele arată că animalele au vise complexe şi că sunt capabile să reţină şi să îşi reamintească şiruri lungi de evenimente în tinmp ce dorm.

Cercetătorii au înregistrat, la şobolani, activitatea neuronilor dintr-o arie cerebrală numită hipocamp, despre care se cunoaşte faptul că este implicată în formarea şi stocarea amintirilor. Au înregistrat întâi activitatea acestor neuroni în timp ce şobolanii de laborator alergau printr-un labirint circular, apoi au înregistrat-o din nou atunci când animalele dormeau. Similarităţile au fost surprinzătoare: neuronii se activau în cursul fazei REM în acelaşi mod ca atunci când animalele alergau. Cu alte cuvinte, şi în timpul somnului acea parte din creierul lor funcţiona ca şi când animalele ar fi alergat prin labirint; ele parcă „retrăiau” în somn activitatea din cursul zilei precedente. Potrivirile erau atât de exacte, încât cercetătorii au putut chiar deduce în ce punct al labirintului „visau” şobolanii că se află, comparând activitatea hipocampului în acel moment cu activitatea înregistrată în stare de veghe.

La vremea respectivă, autorii studiului – care cercetau corelaţia dintre activitatea creierului în timpul somnului şi capacitatea de memorare –  nu au ezitat să califice această activitate din timpul REM drept vis.

„Ştim că, de fapt, [şobolanii] visează şi că visele lor sunt asociate cu experienţe reale”, spunea Matthew Wilson.

Şi, a mai adăugat el, aceste cunoştinţe ne pot ajuta să aprofundăm studiul cogniţiei animale şi, astfel, să înţelegem mai bine şi cogniţia umană; în plus, ar putea fi un instrument valoros în tratarea unor tulburări de memorie precum amnezia sau maladia Alzheimer, sau ar putea conduce la descoperirea unor căi de a-i ajuta pe oameni să înveţe şi să memoreze mai eficient.

Cine visează în regnul animal?

Aceste activităţi complexe ale creierului sunt specifice unor animale evoluate, cum sunt mamiferele placentare?

Nicidecum: studii efectuate pe păsări arată că şi în creierul lor au loc, în timpul somnului, activităţi complexe, ce prezintă asemănări cu cele din starea de veghe, aşa cum la oameni visele reflectă, deformat, aspecte din realitate. 

Unul dintre cele mai importante studii de acest gen a fost realizat la Universitatea din Chicago, „subiecţii” fiind nişte păsărele numite zebre australiene, foarte populare ca păsări de apartament. 

Aceste păsărele au un „cântec” plăcut, un ciripit melodios, compus din anumite secvenţe de note, a cărui cunoaştere nu este însă înnăscută, spun biologii: păsările tinere învaţă cântecele, notă cu notă, de la alte păsări. 

Biologii Amish Dave şi Daniel Margoliash au înregistrat activitatea cerebrală a acestor păsări şi au descoperit că, atunci când ele cântau, se activa o anumită porţiune a creierului, numită nucleus robustus archistriatalis; anumiţi neuroni din această arie cerebrală se activau atunci când pasărea cânta o anumită notă, iar cercetătorii au putut determina ce notă era cântată doar urmărind ce neuroni se activau în această zonă şi au putut reconstitui înşiruirea de note a cântecului, de la cap la coadă, urmărind înşiruirea semnalelor electrice emise de neuronii de la acest nivel.

Ulterior, când păsările dormeau, specialiştii au înregistrat din nou activitatea electrică din nucleus robustus archistriatalis şi au observat că neuronii nu se activau la întâmplare, ci în aceeaşi ordine în care se activau atunci când pasărea cânta, în stare de veghe. Era ca şi când păsărelele ar fi „cântat în gând” în timpul somnului sau, mai curând, ar fi „exersat” în somn, notă cu notă, cântecul pe care îl învăţau când erau treze. Cu alte cuvinte, creierul lor refăcea, mental, o activitate ce fusese făcută în mod fizic în starea de veghe.

Vise umane, vise animale

Aceste observaţii suscită un număr de întrebări dificile: aceste acţiuni, comportamente, tipare de activitate cerebrală constatate la animale pot fi considerate „vise” analoage celor umane? Îşi amintesc animalele că au visat, şi ce anume au visat? Atunci când se trezesc, recunosc aceste „trăiri” mentale din timpul somnului drept vise, drept ceva diferit de ceea ce s-a întâmplat cu adevărat – adică deosebesc visul de realitate? Noi, oamenii, o facem, dar oare şi şobolanii, pisicile ori zebrele australiene „ştiu”, sunt conştiente de acest lucru?

Un răspuns clar este imposibil de dat, deoarece nu ştim destule lucruri despre cogniţie şi conştiinţa de sine la animale, iar fără aceste informaţii esenţiale, nu putem spune cu certitudine de ce anume „îşi dau seama” animalele şi de ce nu.

Ceea ce se poate spune, pentru moment – după cum rezumă autorul articolului BBC – este că anumite particularităţi fiziologice şi psihologice ale activităţii de a visa a fiinţelor umane au fost observate şi la unele animale – la câini, pisici, şobolani, unele păsări. 

Cât despre conţinutul viselor, rezultatele experimentelor realizate la MIT par să indice că şobolanii chiar visau că aleargă prin labirint. Dacă pisicile visează într-adevăr că aleargă după şoareci sau câinii visează că se joacă în parc cu stăpânii lor, încă nu ştim sigur. Dar, cu tehnologiile tot mai sofisticate de scanare cerebrală, care ne permit să vizualizăm „în direct” funcţionarea creierului, s-ar putea să aflăm, în următoarele câteva decenii, lucruri uluitoare despre visele animalelor din jurul nostru.