Sam Parnia, medicul care poate „învia” morţii

Pacienţii care intră în stop cardiac la spitalul unde lucrează Sam Parnia au 33% şanse de supravieţuire. Poate vi se pare puţin, dar la orice alt spital american şansele de a scăpa fără sechele în urma unui stop cardiac sunt de doar 18%, iar în Europa această rată este şi mai mică, de aproximativ 16%.

Parnia este convins că metoda lui, ieftină şi sigură, poate salva anual viaţa a peste 40.000 de americani. Totuşi, autorităţile medicale nu se grăbesc să apeleze la acestă alterrnativă pe scară largă. Sperând că va atrage atenţia asupra teoriilor sale, Parnia a scris o carte, „Efectul Lazarus”, în care îşi prezintă noua metodă terapeutică.

În prezent, un pacient poate fi resuscitat cu succes în orice spital bine dotat, după jumătate de oră sau chiar mai mult de la instalarea stopului cardiac. Metoda ar trebui însă folosită chiar şi după câteva ore, acesta fiind un interval sigur în care un om poate fi „întors din morţi”, conform medicinei specializate în reanimare.

Ce se întâmplă cu „sufletul” după instalarea morţii clinice

Spre deosebire de alţi medici şi oameni de ştiinţă, Sam Parnia nu ezită să folosească teremenul de „suflet” când vorbeşte despre conştiinţa de sine şi admite că este posibil că această stare să existe şi după ce creierul nu mai funcţionează.

Din punctul lui de vedere, moartea nu este un moment anume, ci un proces îndelungat. De obicei, medicii declară că un pacient este mort când inima lui nu mai bate şi nu mai există activitate cerebrală.

Totuşi, în acest moment, celulele lui nu sunt încă moarte şi, tehnic vorbind, cauza care a produs stopul cardiac (de exemplu, un cheag de sânge) poate fi remediată, iar apoi inima repornită, crede Parnia.

După 10 secunde de când inima nu mai bate, creierul nu mai este irigat cu sânge şi monitoarele vor indica o linie continuă, dreaptă – lipsa activităţii cerebrale.

Ţesuturile mor în timp, treptat, printr-un proces numit apoptoză şi nimeni nu poate spune exact care este momentul corect al „morţii” unei persoane.

Totuşi, unii pacienţi declaraţi morţi au fost resuscitaţi şi unii dintre ei au povestit detalii uimitoare, pe care nu ar fi avut cum să le afle, despre modul în care medicii i-au readus la viaţă.

Aceste povestiri, numite generic „experienţe la limita morţii”, sunt inexplicabile din punct de vedere medical, pentru că pacientul nu avea activitate cerebrală în momentul în care le-a trăit. Ele pot fi considerate dovada că, într-un fel, conştiinţa supravieţuieşte, doar că nu poate fi observată din exterior, crede Parnia.

Cazul lui Joe Tiralosi, un bărbat care a fost reanimat după 40 de minute de stop cardiac, este foarte interesant din acest punct de vedere. Potrivit lui Parnia, aproximativ 10% dintre cei care supravieţuiesc unui stop cardiac descriu asemenea experienţe, care sunt identice, doar că fiecare le interpretează în funcţie de religia sau cultura lui.

Cercetarea acestor relatări, pe care Parnia nu le numeşte „experienţe la limita morţii”, ci „experienţe după moarte”, este un alt domeniu al activităţii medicului. El coordonează o echipă de cercetători de la Universitatea Southampton, care analizează fenomenul, strângând mărturii din diferite spitale britanice.

Parnia crede că psihicul uman, conştiinţa de sine, interacţionează cu creierul, dar nu este neapărat produsul creierului.

„Este ca întrebarea cu oul şi găina. Activitatea celulelor dă naştere minţii, sau mintea produce această activitate celulară?” se întreabă medicul. „Oamenii vor să demonstreze că o celulă produce un anumit gând şi vedem: o imagine cu o depresie, cu un moment de fericire, dar acestea sunt simple asocieri, nu o dovadă a cauzei gândului respectiv. Dacă accepţi ideea asta radicală, atunci nu ar trebui să existe povestiri despre ce văd şi aud oamenii în momentele în care nu au activitate cerebrală.”

Potrivit medicului britanic, toate datele pe care le are în prezent sugerează că şi după pragul declarat al morţii se păstrează conştiinţa unei persoane. Aceasta mai există multe ore, dar probabil într-un fel de „stare de hibernare”, imposibil de detectat.

El este convins că dacă medicii folosesc tehnica de resuscitare corectă, un pacient poate fi readus la viaţă fără să aibă leziuni cerebrale, chiar şi după câteva ore de stop cardiac. Rata de supravieţuire în aceste cazuri critice s-ar putea dubla, susţine el.

Singurele situaţii în care metoda promovată de el nu poate fi folosită sunt cele în care ţesuturile sunt afectate de o boală imposibil de tratat, cum este în cazul cancerului. Cauza nu poate fi îndepărtată, prin urmare resuscitarea este inutilă.

Tehnicile moderne de reanimare

Timp de mii de ani, moartea era privită ca un ultim moment, acela în care inima înceta să mai bată. Nimeni nu putea face nimic dincolo de acea ultimă secundă. În urmă cu 50 de ani însă, medicii au început să folosească actualele metode de resuscitare cardiopulmonară, prin compresie toracică şi respiraţie artificială. Moartea nu mai este un moment, ci un proces treptat, care afectează diferit celulele organismului.

Potrivit unui studiu recent, intervalul optim în care un pacient poate fi resuscitat fără riscul unor leziuni cerebrale este de 40 de minute. Cu toate acestea, recunoaşte Parnia, mulţi medici renunţă după doar 20 de minute, de teamă că bolnavul a suferit deja daune ireversibile şi va trăi restul vieţii „ca o legumă”. Concepţia se bazează pe teoria conform căreia după doar 5 minute de stop cardiac creierul începe să fie distrus, din cauza lipsei de oxigen.

Ideea este însă greşită, susţine Parnia, iar aceste tehnici de resuscitare sunt de-acum învechite. Ca dovadă, Parnia spune că a avut o pacientă care a fost moartă timp de 3 ore şi apoi resuscitată timp de alte 6 ore. Tânăra japoneză, care era pe-atunci o fetiţă, este acum sănătoasă şi are un copil.

Pericolul serios de leziuni cerebrale nu apare în timpul morţii clinice, ci după ce pacientul este resuscitat şi redevine conştient, explică Parnia. Creierul, care fusese privat mult timp de oxigen şi de sânge, este invadat brusc de acest flux şi se umflă, iar oxigenul în sine devine toxic.

În cazul inflamării creierului, fluxul de sânge scade din nou. De aceea, primele 72 de ore după resuscitare sunt mult mai periculoase decât cele câteva minute de moarte clinică.

În ce constă metoda folosită de Sam Parnia

Pentru început, un pacient care suferă un stop cardiac trebuie resuscitat prin metoda clasică, adică prin compresii toracice şi respiraţie artificială. Medicii trebuie să fie însă foarte atenţi, să nu ofere mai mult de 8 respiraţii pe minut. De multe ori, medicii greşesc aici şi inima suferă un şoc, de aceea nu mai porneşte. Deci această tehnică, dacă este folosită greşit, poate chiar să ucidă.

Apoi, dacă pacientul nu reacţionează la aceste manevre, trebuie răcit treptat, de la 37 de grade Celsius, cât este temperatura normală a corpului, până la 33-32 de grade. Această hipotermie va fi menţinută timp de 24 de ore şi este foarte importantă. Încetineşte rata de distrugere a celulelor moarte şi reduce cantitatea de oxigen de care are nevoie creierul.

Metoda de răcire treptată, care nu este acelaşi lucru cu criogenia (îngheţarea unui corp – care ar distruge celulele) nu este însă folosită decât în aproximativ 50% din spitale, deşi efectele pozitive sunt recunoscute, spune Parnia.

Pentru a răci corpul unui pacient sunt folosite dispozitive speciale, însă, în caz de urgenţă, oricine poate face acest lucru, folosind pungi cu alimente îngheţate. Un gest foarte simplu, care va proteja creierul bolnavului şi poate îi va salva chiar şi viaţa.

În acelaşi timp însă, este esenţial să fie menţinut un nivel de oxigen în sânge, iar metoda este deja folosită ca procedură standard în Japonia. Tehnica se numeşte ECMO (extracorporeal membrane oxygenation machine).

Un aparat special scoate din corpul pacientului sângele, care este oxigenat cu ajutorul unei dispozitiv, iar apoi reintrodus în corp. Astfel, medicii au timpul necesar să opereze pacientul şi să înlăture cauza care a dus la instalarea stopului cardiac.

Esenţial este ca nivelul de oxigen să nu scadă sub 45%, pacientul având în aceste condiţii şansa să revină la viaţă.
ECMO este folosită în ultimă instanţă, când toate celelalte metode nu au dat rezultat.

Aparatul este conectat cu ajutorul a două catetere. Unul este pus într-o venă centrală a pacientului şi al doilea într-o arteră centrală. Astfel, sângele este scos din corp, oxigenat şi introdus din nou.

Cu ajutorul membranei aparatului, dioxidul de carbon din sânge este eliminat şi introdus oxigenul, exact cum se întâmplă în mod normal în plămâni. Unele aparate au şi un regulator de temperatură, care poate răci sau încălzi sângele, în funcţie de nevoile pacientului.

Un bolnav poate fi ţinut în această stare chiar şi săptămâni la rând, el trăind practic fără ca sistemul cardiopulmonar să funcţioneze. Aparatul trebuie supravegheat însă de medici şi asistente special pregătite.

În curând, crede Parnia, vor exista metode chiar mai eficiente decât ECMO. Peste 20 de ani poate vor fi inventate medicamente care vor încetini procesul de moarte celulară, iar oamenii vor putea fi resuscitaţi chiar şi după 24 de ore de la deces, spune el.

„Voi puteţi spune că asta ar însemna înviere, dar eu îi spun în continuare ştiinţa reanimării”, declară Parnia.

Surse: The Guardian, Wired, Spiegel