„Sindromul Dostoievski” – o boală care aduce extazul şi oferă experienţa divinităţii?

Personajul principal al unuia dintre cele mai cunoscute romane ale lui Feodor Mihailovici  Dostoievski – prinţul Mîşkin, de asemenea epileptic, din Idiotul – are şi el asemenea trăiri: momente în care e copleşit de o senzaţie de bucurie nezăgăzuită, de fericire extatică, de plenitudine a vieţii. „Mi-aş da întrega viaţă pentru o clipă ca aceea”, spune el, făcându-ne să ne întrebăm cu uimire ce senzaţii puteau fi acelea care îl facă pe un om să le dorească atât de mult, încât să fie gata de a le plăti cu întreaga sa viaţă.

Se pare că scriitorul a vorbit pentru el însuşi şi despre el însuşi, prin vocea personajului său; ceea ce descrie Mîşkin se aseamănă tulburător cu ceea ce însuşi Dostoievski îi povestea prietenului său Strahov.

Deşi s-a crezut multă vreme că scriitorul ar fi exagerat într-un mod tipic artiştilor atunci când a descris calitatea şi intensitatea trăirilor asociate cu aceste crize, cercetări mai recente au început să exploreze ideea că asemenea trăiri chiar există, că ele sunt corelate cu anumite tipuri de crize epileptice şi că, la urma urmei, această afecţiune – „sindromul Dostoievski”, cum sunt tentaţi cercetătorii să-l numească – nu numai că există, dar ar putea fi chiar mai frecventă decât se crede.

Un articol vast apărut recent în New Scientist explorează această puţin cunoscută variantă a maladiei, apelând la explicaţiile date de specialiştii care investighează fenomenul. Printre alte aspecte, sunt studiate azi substraturile neurologice ale acestor stări, relaţia lor cu convingerile religioase ale oamenilor, dar şi posibilitatea reproducerii lor voluntare la oameni sănătoşi, în absenţa oricărei crizei epileptice. Poate fi realizată  „plonjarea” intenţionată în asemenea senzaţii? Cum anume şi cât de sigure sau de riscante sunt asemenea încercări? 

Ce este epilepsia?

Mulţi oameni au despre epilepsie o idee oarecum eronată, crezând că epilepsia se manifestă exclusiv prin acele dramatice şi impresionante crize convulsive, în cursul cărora bolnavul cade la pământ şi se zbate cu mişcări necontrolate, minute în şir, sub privirile spectatorilor îngroziţi. Dar asemenea evenimente – impresionante, într-adevăr – reprezintă doar una dintre formele în care se poate manifesta epilepsia.

Epilepsia, conform unei definiţii oficiale, reprezintă un grup de tulburări neurologice de lungă durată, caracterizate prin una sau mai multe crize epileptice. Aceste crize pot avea aspecte diferite, variind de la episoade scurte, aproape nedetectabile, la perioade lungi de convulsii puternice. (De reţinut că nu orice convulsii se datorează epilepsiei: există şi crize convulsive care se aseamănă cu cele epileptice, dar se datorează altor cauze.)

Crizele epileptice sunt rezultatul unei activităţi excesive sau anormale a celulelor nervoase din cortex (scoarţa cerebrală). De obicei, epilepsia este diagnosticată cu ajutorul  unei electroencefalograme (înregistrararea semnalelor electrice de la nivelul creierului), care evidenţiază aceste anormalităţi în activitatea electrică a creierului. Epilepsia nu poate fi vindecată, dar crizele pot fi controlate cu ajutorul medicamentelor potrivite, în aproximativ trei sferturi din cazuri. În situaţiile în care boala nu rpspunde la tratementul cu medicamente, pot fi încercate tratemente  

Crizele epileptice pot fi convulsive (tipul „clasic”, în care bolnavul îşi pierde cunoştinţa şi se prăbuşeşte), în aproximativ 60% din cazuri, în timp ce, în celelalte 40% din cazuri, crizele sunt de natură neconvulsivă. Un exemplu este absenţa epileptică, o stare care durează câteva secunde, în timpul cărora persoana respectivă pare pierdută sau absentă, având un nivel scăzut de conştienţă (dar fără pierderea ei completă).

Din perspectiva a ceea ce se întâmplă în creier, crizele epileptice sunt de două tipuri: generalizate (în care descărcarea electrică cerebrală se răspândeşte în întregul cortex şi duce adesea la pierderea conştienţei) şi focale (numite şi parţiale), în care descărcările electrice anormale din creier sunt limitate la o arie cerebrală mică, iar persoana respectivă rămâne, de obicei, conştientă. (Uneori, o criză focală poate deveni generalizată, dacă descărcarea, iniţial limitată, se răspândeşte.)

Crizele focale sunt deseori precedate de o serie de fenomene grupate sub numele de aura, în cursul căreia persoanele epileptice pot încerca stări neobişnuite: percepţii senzoriale aparte (mirosuri ciudate sau impresii vizuale bizare), experienţe psihice stranii sau manifestări motorii.

Să fie oare aceste trăiri extatice descrise de Dostoievski nişte aure epileptice de un fel aparte?

Epilepsia extatică şi neuroştiinţa modernă

Există puţine înregistrări ale unor astfel de fenomene, iar cauza acestei stări de lucruri nu este clară. E posibil ca asemenea trăiri să fie într-adevăr rare printre persoanele epileptice. Dar Fabienne Picard, neurolog la Spitalul  Universitar din Geneva, Elveţia, crede că alta este cauza: s-ar putea ca persoanele respective să evite să împărtşească altora asemenea experianţe. „Din cauză că emoţiile sunt atât de ciudate şi de stranii, poate că persoanele respective se simt jenate să vorbească despre ele, sau poate se tem că medicul le-ar crede nebune”, spune ea. Dacă e aşa, atunci frecvenţa acestor trăiri printre epileptici ar putea fi subestimată, crede dr. Picard.

În 2013, dr. Picard a realizat un film numit Artă şi epilepsie, în care explora existenţa acestei afecţiuni la artişti şi scriitori, în încercarea de a contribui la o mai bună înţelegere a epilepsiei de către publicul larg. Spera astfel să înlăture sentimentele negative asociate cu această boală şi să încurajeze oamenii să vorbească mai deschis despre ea.  Cu această ocazie a observat că unii dintre pacienţii ei descriau stări foarte asemănătoare cu ceea ce relatase Dostoievski. 

Vorbeau despre o minunată senzaţie de bine, de siguranţă, ca şi când s-ar fi simţit la adăpost de orice; despre o stare de ascuţire a simţurilor, de intensificare a conştienţei, ca şi când ar fi perceput mai acut totul şi ar fi o fuzionat cu tot ceea ce era în jur; descriau o senzaţie de imensă bucurie, de împăcare şi armonie cu sine şi cu tot ceea ce îi înconjura. 

Dr. Picard a început să caute originile neurologice ale acestei afecţiuni particulare, ajungând la concluzia că de asemenea trăiri ar fi responsabilă o arie cerebrală numită insula, asociată, după cum sugerează studii recente, cu starea de conştienţă. Insula se găseşte în şanţul ce desparte lobul frontal şi lobul parietal de cel temporal, iar funcţia ei, după cum afirmă autorul articolului citat, pare să fie aceea de a integra semnalele interoceptive, venite din interiorul corpului, cum sunt cele legate de bătăile inimii, cu semnalele exteroceptive, precum cele asociate cu atingerea.

Partea anterioară a acestei arii cerebrale este cea care  produce sentimentele subiective legate de stările fizice şi emoţionale, bune sau rele; cu alte cuvinte, insula anterioară este responsabilă de ceea ce simţim în legătură cu corpul nostru şi cu sinele nostru. 

Bud Craig, de la Barrow Neurological Institute din Phoenix, SUA, consideră că această regiune a creierului este cheia către „reprezentarea supremă a tuturor simţămintelor unei persoane – adică sinele conştient.”

Starea modificată de conştienţă pe care o încercau pacienţii dr. Picard aveau desigur legătură cu insula anterioară, dar dovezile directe ale acestei legături erau dificil de obţinut.

Neurologii au reuşit, în ultimii ani, să scaneze creierele unor pacienţi cu epilepsie extatică, în timpul crizelor (cu acordul pacienţilor, bineînţeles). Le-au fost injectate substanţe speciale care se acumulau în anumite părţi ale corpului şi  care sunt detectate cu ajutorul unui dispozitiv cu raze gamma. Ariile cu flux de sânge mai intens absorb mai multă substanţă şi efectul este vizibil în imaginile obţinute cu ajutorul scanerelor. În cazul pacienţilor investigaţi, s-a constatat, în timpul crizelor, o intensificare a fluxului de sânge – corelată, se presupune, cu o activitate neuronală mai intensă – în zona anterioară a insulei.

Dar, deoarece descărcările electrice din timpul crizelor epileptice se răspândesc foarte rapid în mai multe regiuni ale creierului, pe când substanţa de marcaj este absorbită de creier în cca. 30 de secunde, era dificil pentru cercetători să identifice precis regiunea care se activa în momentul crizei.

Dovezi mai precise au fost furnizate de experimentele de stimularea cerebrală a anumitor regiuni ale creierului cu ajutorul electrozilor. La spitalul Timone din Marsilia, Franţa, neurologul Fabrice Bartolomei studia cazul unei tinere femei ce suferea de epilepsie, însoţită de episoade extatice. Deoarece boala s-a arătat rebelă la tratament, pacienta a fost de acord ca medicul să caute să localizeze, cu ajutorul electrozilor introduşi în creier, zona cerebrală în care luau naştere descărcările epileptice şi, eventual, să intervină chirurgical. Stimularea cu ajutorul electrozilor implantaţi în regiunea anterioară a insulei au produs pacientei o senzaţie agreabilă de plutire şi nişte fiori plăcuţi, senzaţii asemănătoare cu cele resimţite spontan în cursul aurei ce însoţea crizele de epilepse ale femeii. A fost prima dovadă directă a faptului că, într-adevăr, insula anterioară este implicată în apariţia acestor trăiri.

Sunt necesare, desigur, şi alte studii pentru a confirma aceste rezultate, dar ele par să se potrivească şi cu alte descoperiri ale neurologilor. 

Astfel, la Universitatea Sussex din Brighton, Marea Britanie, neurologul Anil Seth studiază o altă categorie de tulburări, cu  totul diferită, tulburările de depersonalizare, asociate cu o insulă hipoactivă sau disfuncţională, iar pacienţii săi spun adesea că simt lumea ca fiind lipsită de realitate, senzorial şi perceptual – aşadar, un efect contrar celui descris de pacienţii cu epilepsie extatică, la care insula este hiperactivă şi care simt lumea ca fiind plină de sens şi o percep în mod plenar, în timpul aurelor lor extatice.

Investigarea acestei regiuni a creierului îi poate ajuta pe oamenii de ştiinţă să înţeleagă rolul ei în viaţa fiinţei umane. Se ştie că este implicată în crearea stării de conştienţă, dar se pare că are un rol şi crearea unui sentiment de siguranţă, de certitudine a ceea ce se va întâmpla în momentul următor cu noi. În plus, ar avea un rol şi în perceperea timpului: oamenii ce sufereă de epilepsie extatică afirmă adesea că au senzaţia bizară că, în timpul crizelor, curgerea timpului se încetineşte. Această observaţie ar putea reflecta modul în care insula ne controlează percepţiile. Bud Craig consideră că insula anterioară combină, în general, percepţiile interoceptive, exteroceptive şi stările emoţionale pentru a crea, la fiecare 125 de milisecunde, un aşa-zis „moment emoţional global”, ca şi când filmul continuu al modului în care ne simţim ar fi divizat în cadre individuale (un proces care are loc întruna, dar fără ca noi să ne dăm seama). Dacă e aşa, atunci, presupune specialistul, o insulă anterioară hiperactivă ar putea genera tot mai rapid aceste momente globale emoţionale, creând sentimentul că timpul s-a încetinit.

Experienţa divinităţii

Unul dintre cele mai tulburătoare efecte ale acestor crize epileptice extatice este sentimentul religios căruia îi pot da naştere, independent de înclinaţiile, educaţia şi convingerile religioase ale persoanei.

Oare, de-a lungul vremii, misticii să fi încercat asemenea crize extatice? se întreabă autorul articolului. În scrierile păstrate până azi ale unor mistici din diferite culturi sunt consemnate momente de extaz ce conţin trăiri similare celor descrise atât de Dostoievski, cât şi de pacienţii contemporani ai cercetătorilor ce studiază epilepsia extatică.

Dr. Picard spune că pacienţii ei vorbesc despre înălţarea spirituală resimţită în momentele aurei ce precede crizele lor extatice. „Unii dintre pacienţii mei mi-au spus că, deşi sunt agnostici, pot să înţeleagă faptul că o astfel de criză te poate duce spre credinţă, deoarece ea are un sens spiritual.” Explicarea extazului religios prin prisma unor particularităţi neurologice este un teritoriu nou şi interesant de studiu – puţin explorat, dar cu atât mai fascinant.

Oricum, mai rămân încă foarte multe lucruri de lămurit în legătură cu aceste trăiri determinate de epilepsia extatică şi cu modul în care sunt ele asociate cu diferite regiuni din creier. Insula este asociată atât cu trăiri pozitive, cât şi negative; rămâne de descoperit cum se conectează funcţional diferitele părţi ale insulei şi cum funcţionează ele în „concertul” unor reţele de conexiuni neuronale mai complexe, pentru a produce diferitele stări emoţionale.

Extazul provocat

Studiile realizate prin stimularea electrică a creierului cu ajutorul electrozilor sunt deosebit de preţioase în acest sens, dar stimularea insulei se poate realiza şi pe alte căi, cred oamenii de ştiinţă. Craig şi Picard consideră, de pildă, că anumite droguri (precum amfetamina, cocaina şi Ecstasy) pot produce stări asemănătoare celor resimţite de pacienţii lor cu epilepsie extatică, ceea ce explică de ce sunt consumate pe scară largă, în ciuda marilor pericole asociate cu ele. Aceste substanţe declanşează un flux sporit de neurotransmiţători în creier, iar unele studii arată că, în urma administrării acestor droguri, nivelul de dopamină (un neurotransmiţător) din insulă creşte anormal de mult comparativ cu regiunile din jur. 

De asemenea, ayahuasca, un drog vegetal psihedelic folosit cândva în ritualurile şamanice din Amazonia, poate declanşa modificări ale nivelului altui neurotransmiţător – serotonina – în zona anterioară a insulei, după cum au arătat scanările creierului.

Dar, din fericire, aceste droguri periculoase nu sunt singurul mijloc prin care pot fi atinse asemenea stări; există căi mai sigure. Poate cea mai impresionantă descoperire în acest sens este aceea că meditaţia, atunci când este făcută la un nivel avansat, antrenează o stare de bine profund şi de intensificare a conştienţei, asemenea celor întâlnite în „sindromul Dostoievski”. În 2007, la Universitea Wisconsin din Madison, SUA, a avut loc un experiment edificator: o echipă de cercetători, sub conducerea lui Richard Davidson, a studiat 30 de oameni care obişnuiau să mediteze. 15 dintre ei erau începători în această practică, iar ceilalţi 15 erau experţi. 

Ce au constatat oamenii de ştiinţă? Zona anterioară a insulei  era activată în cursul meditaţiei şi, cu cât era mai profundă starea de meditaţie, cu atât activitatea în insula anterioară era mai intensă. Rezultatul sugerează că este posibil să se obţină, prin meditaţie, trările înălţătoare descrise de Dostoievski şi personajul său Mîşkin. Dar, ce-i drept, nu este uşor: efectele cerebrale cu adevărat impresionante ao fost observate la experţii în meditaţie, care aveu la activ peste 10.000 de ore de exersare a acestei practici.  

În orice caz, rezultatul este remarcabil şi ne arată – a câta oară? – cât de complecşi suntem: ce uimitoare alcătuire este creierul uman, ce puţin ştim încă despre el, dar şi ce puteri extraordinare există în noi – adesea necunoscute şi neutilizate.