Marea Criză a Bananelor: va rămâne omenirea fără acest aliment favorit?

În anii 1990, cultivatorii de banane din sud-estul Asiei descopereau primele semne ale apariţiei acestei boli: frunzele bananierilor se îngălbeneau, plantele nu mai făceau fructe; putrezită şi transformată într-o masă fibroasă, rădăcina devenea incapabilă să mai absoarbă din sol nutrienţii necesari plantei, şi, în scurtă vreme, bananierul atins de această vătămare pierea. 

Încet, dar sigur, boala a afectat plantaţiile de bananieri de pe regiuni întinse ale Asiei. Iar de curând, semnalul de alarmă a răsunat mai tare ca oricând: boala devastatoare a fost descoperită în Mozambic şi în Iordania. La distanţă mare de locul în care a fost identificată iniţial  – şi care este probabil locul ei de origine – iată că maladia se răspândeşte treptat de la un continent la altul, punând în pericol recoltele de banane din întreaga lume.

Un articol amplu, apărut recent în Quarz, documentează acest fenomen, analizând totodată implicaţiile lui în ceea ce priveşte atât comerţul mondial cu aceste fructe, cât şi soarta foarte numeroşilor locuitori săraci ai lumii ce depind enorm de acest aliment de bază.

Ce, unde, când?

Agentul patogen al acesti boli este o ciupercă microscopică fitopatogenă (care produce boli la plante), numitp  Fusarium oxysporum. Maladia produsă de ea este cunoscută sub numele de „boala Panama”. Dar nu toate felurile de boală Panama sunt identice: ele pot fi produse de tulpini diferite ale ciupercii, iar unele dintre aceste tulpini sunt ai virulente  decât altele. Cea cu care se confruntă acum cultivatorii de banane este „tulpina nr. 4”, numită de specialişti Tropical Race 4, şi este una dintre cele mai teribile boli ale plantelor: nimic nu-i poate veni de hac. Bananierii mai sunt atacaţi de alţi dăunători, dar împotriva acestora există tratamente eficiente. În schimb, împotriva teribilei Tropical Race 4 oamenii nu au descoperit până acum niciun leac eficace. Imposibil de combătut, boala îşi croieşte drum, lent şi sigur, prin plantaţiile de bananieri ale lumii, ameninţând nu doar să ne lase pe noi, „occidentalii”, fără unul dintre fructele preferate, ci – mult mai grav – să lase o mare parte a omenirii înfometate şi sărace fără bananale cele de toate zilele, parte importantă din alimentaţia lor, atâta câtă este.

Dacă micii fermieri din ţările în curs de dezvoltare sunt îngrijoraţi de faptul că tulpina Tropical Race 4 a bolii Panama le-ar putea distruge sursa de hrană şi de venit, marii exportatori de banane sunt interesaţi de faptul că boala ar putea ajunge, în cele din urmă, în America Latină, unde se cultivă peste 70% din cantitatea de banane pentru export.

Bananele de export şi bananele de acasă

Ar trebui mai întâi să lămurim ce e cu aceste „banane pentru export.” 

La ora actuală, în lume se mănâncă fel şi fel de tipuri de banane. Sunt cultivate mai multe specii (din genul Musa), iar în cadrul aceleiaşi specii, mai multe soiuri.

Ceea ce mâncăm noi de obicei, bananele acelea galbene pe care le vedem acum aproape în orice magazin alimentar, sunt aşa-numitele banane Cavendish, un soi al speciei Musa acuminata. 99% din bananele consumate azi în ţările dezvoltate aparţin acestei varietăţi. Aceste banane nu au seminţe; copacii cu pricina se înmulţesc vegetativ (prin butaşi), un procedeu care are avantajul de a păstra constante caracteristicile plantei-mamă de la o generaţie la alta – un aspect important când e vorba despre recolte ce urmează a fi comercializate, deoarece asigură o calitate uniformă a mărfii. În plus, bananele Cavendish se coc într-un timp mai lung şi au o coajă groasă, rezistând bine călătoriilor lungi, astfel încât ele sunt cele mai potrivite pentru comerţul internaţional. 

În schimb, locuitorii din ţările unde cresc bananieri consumă mai degrabă alte tipuri de banane, din alte specii, de exemplu Musa velutina, care face fructe mai mici, mai dulci, dar cu o coajă mai subţire şi care nu rezistă bine transportului pe distanţe mari. Fructele acestei plante sunt şi mai variabile ca aspect, deoarece planta este fertilă, având seminţe şi înmulţindu-se sexuat; or, înmulţirea sexuată, spre deosebire de cea vegetativă, duce la recombinare genetică, rezultatele neputând fi prevăzute cu precizie, ceea ce face aceste fructe mai greu de standardizat. În general, ele nu se exportă; sunt consumate local şi au un rol vital în alimentaţia populaţiilor respective. 

Acum, că ştim ce mâncăm cu toţii, să vedem ce impact ar avea boala Panama, în varianta ei „bombă” – Tropical Race 4 – asupra omenirii consumatoare de banane.

Randy Ploetz, profesor de patologie a plantelor la Universitatea din Florida, cel care a descoperit tulpina Tropical Race 4, spune că este foarte uşor transmisibilă. Ciuperca microscopică se poate transmite foarte uşor prin solul contaminat. Utilajele, uneltele, chiar şi încălţările murdare de pământ pot face ca boala să se răspândească de la o zonă la alta. După părerea lui Ploetz, nu este exclus ca boala să fi ajuns deja în America Latină, chiar dacă prezenţa ei nu a fost depistată.

Marile companii exportatoare din domeniu – precum Chiquita şi Dole – susţin că monitorizează situaţia şi că au programe de reducere a riscurilor. Se presupune că ştiu despre ce vorbesc, căci predecesorii lor în acest domeniu al afacerilor s-au confruntat, acum un secol, cu o problemă similară: o epidemie care a lovit grav comerţul cu banane de export şi căreia îi datorăm ascensiunea bananelor Cavendish pe mesele noastre.

Cazul Gros Michel

A fost vorba tot despre boala Panama, dar de o altă tulpină a aceluiaşi patogen – Tropical Race 1, apărută în Panama (de unde şi-a luat şi numele), în anul 1903. Pe atunci, singurul tip de banană de export era Gros Michel, un alt soi fără seminţe al speciei Musa acuminata. În 50 de ani, Tropical Race 1 a distrus aproape complet plantaţiile de bananieri din soiul Gros Michel, producând pagube care, în banii de zi, s-ar ridica la peste 18 miliarde USD. 

Salvarea a venit din partea soiului Cavendish, singurul soi de banane potrivit pentru export şi care din întâmplare, s-a dovedit rezistent la tulpina Tropical Race 1 a bolii Panama. 

Aşa că firmele străine exportatoare care aveau plantaţii de Gros Michel în regiunile devastate din America Latină şi Caraibe au trecut la cultivarea soiului Cavendish, cel mai exportat la ora actuală. (Bananele Gros Michel n-au dispărut cu totul, dar nu mai prezintă interes pentru exporturi masive; ele se mai cultivă pe ici, pe colo, în America Latină, în regiunile unde Tropical Race 1 nu a ajuns.)

Dar acum vine vestea cu adevărat proastă: banana Cavendish, care a supravieţuit tulpinii Tropical Race 1, este vulnerabilă la Tropical Race 4. Această nou-descoperită tulpină a bolii Panama este extrem de virulentă, mult mai virulentă decât predecesoarele ei. Nu numai Cavendish nu-i rezistă, dar şi multe alte soiuri, care sunt imune la Tropical Race 1, sucombă în faţa versiunii ei moderne – Tropical Race 4. Această variantă teribilă a bolii Panama este capabilă, estimează Randy Ploetz, să distrugă cel puţin 80% din cele 160 de milioane de tone de banane produse anual în lume. Şi, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat acum o sută de ani, nu avem nicio plasă de salvare, niciun soi capabil să reziste acestei boli.

Ameninţare globală

Bananele produse pentru export reprezintă doar o zecime din cantitatea de banane obţinută în lume; celelalte sunt consumate pe pieţele locale.  Iar 9 zecimi din bananele lumii sunt consumte în ţări sărace, unde cel puţin  400 de milioane de oameni se bazează pe aceste fructe dulci pentru a extrage din  ele 15-27% din caloriile consumate zilnic, arată autorul articolului citat. (Iar ceea ce consumă ei zilnic este şi aşa insuficient: mare parte din aceste populaţii sunt, după cum arată statisticile ONU, subnutrite.) Iar aproximativ 80% din bananele consumate local sunt vulnerabile la Tropical Race 4. 

Înţelegeţi acum amploarea ameninţării care ne paşte? Nu doar pe noi, cei din societăţile de tip occidental, cât mai ales pe cei pentru care bananele nu sunt un deliciu exotic, ci hrană, pur şi simplu.

Milioane de fermieri din ţările în curs de dezvoltare îşi hrănesc familiile cu bananele produse de ei înşişi, iar alte milioane vând recolta (sau o parte din ea) pentru a procura, cu banii obţinuşi, alte alimente necesare. Pentru toţi, ameninţarea bolii Panama în varianta ei letală – Tropical Race 4 – este o problemă vitală. O epidemie care ar distruge masiv plantaţiile ar putea arunca toată această lume săracă într-o sărăcie şi  mai mare. 

Nici la nivelul economiilor naţionale lucrurile n-ar sta mai bine. Economiile multor ţări se bazează pe comerţul cu aceste fructe, bananele fiind una dintre principalele lor mărfuri de export. Un colaps în acest domeniu din cauza bolii Panama ar putea arunca aceste ţări în haos economic şi ar schimba în rău viaţa  a cine ştie câte sute de milioane de locuitori ai Pământului.

Privind în viitor

Insidioasă, foarte molipsitoare şi imposibil de combătut cu vreun mijloc încercate până acum, Tropical Race 4 este atât de virulentă, încât a primit deja o poreclă sugestivă: „HIV al bananierilor”.

Până acum singura metodă de a feri plantaţiile de atac este carantina strictă, deja practicată (cu succes) în Australia. Dar Randy Pleoetz se teme că, în America Latină, unde se cultivă în prezent cea mai mare parte a bananelor pentru export, cultivatorii s-ar putea să nu recunoască boala de la început. Simptomele ei seamănă cu cele produse de mai vechile versiuni ale bolii – Tropical Race 1, Tropical Race 2 – aşa că fermierii s-ar putea să nu-şi dea seama că bananierii lor sunt infectaţi cu incurabila Tropical Race 4 decât atunci când ar fi prea târziu pentru a mai institui carantina.

Ameninţarea pe care o întrevăd oamenii de ştiinţă este, de altfel, una specifică lumii moderne, sau, mai degrabă, agriculturii moderne. 

E vorba despre practicarea pe scară largă a monoculturilor, adică plantarea unor suprafeţe întinse cu aceeaşi specie vegetală. Diferitele specii de plante au dăunători specifici, adaptaţi să consume acea plantă. Pentru un anumit organism (ciupercă parazită, insectă, ce-o fi) adaptat să consume o anume plantă, o monocultură a acelei plante este un paradis: hrana lui favorită se găseşte în concentraţie mare, iar faptul că plantele au diversitate genetică scăzută le scade rezistenţa în faţa atacului. Cu atât mai susceptibile sunt plantele care se înmulţesc vegetativ, căci exemplarele lor sunt, practic, nişte clone ale unor plante-mamă; ca atare, sunt extrem de asemănătoare între ele şi egal de vulnerabile la atacul unui dăunător. Vă imaginaţi, atunci, ce înseamnă pentru un dăunător al bananierilor o plantaţie de bananieri Cavendish!

Cei care studiază posibila epidemie de Tropical Race 4 ştiu  că lipsa de diversitate genetică a culturilor poate duce la consecinţe groaznice în cazul unui atac masiv. Există exemple istorice edificatoare, printre care cel mai important este probabil Marea Criză a Cartofului, survenită în Irlanda în secolul al XIX-lea şi care a dus la foamete şi la moartea a 1 milion de oameni, atunci când un atac de mană a distrus recoltele de cartofi, hrana de bază a unei mari părţi a populaţiei Irlandei.  În mare măsură, problema s-a datorat faptului că mai toţi cartofii cultivaţi la vremea aceea în Irlanda aparţineau unui singur soi – Irish Lumper. Când mana a lovit culturile, n-au existat alte soiuri de cartofi care, dovedindu-se eventual rezistente la mană, să fi putut înlocui culturile distruse de Irish Lumper. Acesta este unul dintre marile pericole legate de monoculturi şi asta îi paşte şi pe cultivatorii de banane Cavendish. O epidemie ar face praf nu doar afacerile marilor firme de comerţ cu banane, ci şi vieţile fermierilor. Pentru că aceştia, văzând că bananierii Cavendish sunt atât de productivi, au început să cultive banane din acest soi şi pentru consum local. 

Ceea ce face lucrurile şi mai îngrijorătoare este faptul că marile companii exportatoare au început, în anii 1980, să se extindă geografic, înfiinţând plantaţii în Malaezia şi alte ţări din aceeaşi regiune – taman regiunea din care se crede că sunt originari atât bananierii, cât şi boala Panama. Acolo, gazda şi dăunătorul au evoluat umăr la umăr, într-o „cursă a înarmărilor” ce ţine de milenii. Obligată să facă faţă unui „inamic” – speciile şi soiurile diverse de banane care creşteau acolo – care nici el nu stătea degeaba, ci evolua şi se tot adapta ca să reziste atacului, ciuperca Fusarium oxysporum, agentul patogen al bolii, a devenit foarte bine „antrenată”, capabilă să evolueze în tulpini tot mai virulente, cum este Tropical Race 4. Iar acum, i se pun pe tavă, în diverse regiuni ale lumii, nişte plantaţii imense de „victime” neajutorate – vulnerabilele banane Cavendish, vedetele exportului mondial de banane. 

Restrânsă timp de 20 de ani la Asia şi Australia, iată că Tropical Race 4 îşi face acum debutul în Mozambic şi Iordania, într-un marş triumfal de cucerire a lumii şi de distrugere a culturii bananelor, aşa cum este ea azi. 

Ce spun specialiştii în domeniu?

Pe de o parte, reprezentanţii marilor companii exportatoare nu par foarte panicaţi – cel puţin în declaraţii. Aceste firme s-au confruntat şi în trecut cu crize de acest gen, provocate de atacul unor dăunători, şi au supravieţuit. După cum spune Ed Lloyd, din partea companiei Chiquita, unul dintre principalii jucători din branşă: „E un lucru cu care acest domeniu de activitate a avut de-a face de zeci de ani. Nu e o situaţie chiar catastrofală.”

Dar oamenii de ştiinţă? Până la un punct, Randy Ploetz, care, în calitatea sa fitopatolog şi de descoperitor al tulpinii Tropical Race 4, este unul dintre oamenii cu cel mai greu cuvânt în această privinţă, este de acord cu Ed Lloyd. 

Nu vom asista la o extincţie a bananierilor, spune el; bananele nu vor dispărea complet. Partea bună, pentru marile companii, este că boala nu o să se răspândească în plantaţii cu viteza luminii. „Însă este o boală insidioasă; odată ce o ai, nu ştii cât de mult s-a răspândit.”

Dar, dacă marii exportatori par să nu aibă motive să se alarmeze pentru moment, nu la fel stau lucrurile dacă privim dincolo de problema comerţului internaţional care ne aduce nouă bananele în magazinul de la parterul blocului. Pentru aceia care mănâncă banane nu ca răsfăţ, ci de foame şi pentru că altceva nu au, problema se pune cu totul altfel. Situaţia lor e mult mai fragilă: nu e nevoie ca boala să se răspândească repede pentru a le distruge o surpă de hrană importantă. Privind in acest punct de evedere, e totuşi alarmant că boala a ajuns acum în Africa, unde, conform estimărilor, 227 de milioane de oameni, majoritatea mici cultivatori, sunt deja subnutriţi. 

Soluţii?

Chiar dacă bananele n-o să dispră de azi pe mâine, posibila amploare a crizei necesită totuşi căutarea din timp a unor soluţii. 

În momentul de faţă, nu există un soi care să poată face ceea ce a făcut Cavendish atunci când Tropical Race 1 a distrus Gros Michel ca soi de export; cu alte cuvinte, nu avem, la ora actuală, un soi rezistent la noua tulpină, productiv, gustos şi potrivit pentru exporturi, care să înlocuiască soiul Cavendish în cazul în care o bruscă extindere a bolii l-ar elimina din culturi şi de pe piaţă.

O posibilă soluţie ar fi obţinerea unor banane modificate genetic, rezistente la boală. Există unele experimente cu rezultate promiţătoare, dar încă departe de a putea fi utilizate pe scară largă. În plus, împotriva acestei soluţii se ridică unele obstacole reprezentate de obiecţiile aduse în general organismelor modificate genetic (OMG) obţinute prin tehnici avansate de inginerie genetică. Dar ar trebui să ţinem seama că banana Cavendish, cea super-productivă şi fără semninţe, e deja o formă de plantă modificată genetic – chiar dacă modificarea s-a făcut pe calea veche, tradiţională, selecţiei artificiale prin încrucişări repetate ani în şir. Iar în cazul de faţă, miza o reprezintă hrănirea şi supravieţuirea a multe milioane de oameni, aşa că ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a spune un NU hotărât bananelor modificate genetic.

De altfel, după cum observă foarte inspirat autorul articolului, n-ar trebui să lăsăm ideea tulburătoare şi scandaloasă a modificării genetice să ne distragă atenţia de la adevărata problemă, globală şi cu impact pe termen lung: cea a dependenţei noastre de monoculturi. Probelmele asociate acestui tip de agricultură se extind şi la alte culturi, la nivel mondial. Organizaţiile de cercetări agricole se chinuie să descopere soiuri rezistente la boli şi în cazul multor altor plante care hrănesc mase mari de oameni – precum orezul şi cartofii. Acestea par mult mai importante decât bananele, drept care e foarte greu pentru oamenii de ştiinţă să obţină fonduri pentru programe de cercetare ce vizează crearea  de soiuri rezistente de banane. 

Viitorul e aşadar, incert în ceea ce priveşte soarta fructului preferat al unei mari părţi a populaţiei lumii. 

Se spune că, în anii 1920, în urma distrugerii culturilor de bananieri din soiul Gros Michel din America de Sud, importurile de banane în SUA au scăzut, ceea ce ar fi dus la apariţia unui cântec devenit extrem de popular: Yes! We Have No Bananas. 

Oare ne aşteaptă o nouă penurie – de data aceasta o adevărată „criză mondială” a bananelor?